• Tweet

O veche cugetare spune că atunci când zeii vor să piardă pe cineva mai întâi îi iau mințile. Dacă ascultăm narativele liderilor SUA, NATO sau UE de îndată ne înspăimântă bănuiala că zeii le-au pus gând rău. Din păcate nu numai liderilor, ci națiunilor care le-au încredințat destinele.

În anul 1871, cu mult înainte ca Victoria Nuland, o suprarealistă combinație între Miss Piggy și Cruella de Vil, să îndemne la „derusificarea Ucrainei", apărea, sub semnătura lui Alexandr Afanassiev, o culegere de povești populare ruse sub titlul generic de factură absurdă „E bine și mai rău de atât" („khorosho i daje khoudo").

Una dintre narațiuni reproduce conversația dintre un moșier și administratorul proprietății acestuia, conversație în cadrul căreia cel din urmă relatează catastrofele intervenite pe perioada absenței celui dintâi, fiecare decurgând din precedenta, într-un crescendo al gravității, cu asigurarea, reînnoită fără nici o logică, la finele fiecărui episod, că altminteri totul este bine. Stăpânul poate fi liniștit căci „totul este bine", ... cu excepția faptului că a murit câinele; dar, în rest, totul este bine, ... cu excepția faptului că măgarul, tulburat de moartea câinelui, a căzut în fântână; dar, în rest, totul este bine, ... cu excepția faptului că fiul stăpânului, căutând măgarul a căzut, la rândul său, și a murit; dar, în rest este bine, ... cu excepția faptului că soția stăpânului a murit de inimă rea după pierderea fiului lor; dar, în rest este bine, ... cu excepția faptului că de la lumânarea aprinsă de servitoare la capul soției stăpânului casa a luat foc; dar, în rest este bine, ... cu excepția...

Pe urmele acestei povestiri și inspirat de ea, în anul 1935, într-o vreme în care Europa, cu imperiile ei coloniale decadente, și SUA, marcată de suferințele Marii Crize, petreceau delirant nu doar pentru a uita tragedia Marelui Război abia încheiat în 1918, ci mai ales pentru a-și muta atenția de la amenințarea tot mai copleșitoare a următoarei conflagrații mondiale, francezul Paul Misraki a compus versurile și muzica unui cântec devenit șlagăr sub titlul „Tout va très bien Madame la Marquise" („Totul merge / va merge bine Doamnă Marchiză"). Acesta a rămas expresia proverbială a miopiei politice, a refuzului de a accepta adevărurile neplăcute și a tentativelor stupide de a gestiona situațiile disperate transpunându-le în narative auto înșelătoare.

Ne putem lesne imagina că o asemenea abordare și o astfel de atmosferă se regăsesc cel puțin în Situation Room, la Casa Albă, în camera de consiliu de la Downing Street 10, la sediul NATO din Bruxelles și în clădirea Berlaymont (unde își are sediul Comisia europeană), dacă nu și la Palatul Élysée, la Bundeskanzleramt (situată pe strada care, ironic în contextul actual, poartă numele creatorului Ostpolitik, Willy Brandt) sau la Palazzo Chigi.

Tout va très bien Monsieur Biden! Putin nu a murit, dar în rest este bine, ...cu excepția faptului că nu este nici bolnav; dar în rest este bine, ... cu excepția faptului că nu s-a produs nici o lovitură de stat care să îl răstoarne de la putere; dar în rest este bine, ... cu excepția faptului că în Rusia cota lui de popularitate a crescut; dar în rest este bine, ... cu excepția faptului că Rusia nu și-a epuizat stocurile de armament și muniție, punându-și, în schimb, economia pe picior de război; dar în rest este bine, ... cu excepția faptului că economia Rusiei nu s-a prăbușit în urma sancțiunilor aplicate de noi; dar în rest este bine, ... cu excepția faptului că economia noastră și cea a aliaților noștri este mai afectată decât economia rusă de acele sancțiuni și protestele se întețesc la noi, în loc să se întețească la Moscova; dar în rest este bine, ... cu excepția faptului că BRICS a ajuns să furnizeze 31,5% din PIB-ul global, față de G7 cu numai 30,7%, iar producția industrială a Chinei o depășește pe cea a SUA și UE însumate, ceea ce nu mai permite Occidentului euro-atlantic și Japoniei să se refere la ele ca fiind „comunitatea internațională"; dar în rest este bine, ... cu excepția faptului că în loc să o izoleze, tot mai multe state, printre care China, India, Africa de Sud, Brazilia și altele, se alătură, pe față sau în taină, Rusiei, împotriva noastră; dar în rest este bine, ... cu excepția faptului că printre aliații noștri din NATO, precum Ungaria sau Croația, tot mai mulți cârtesc împotriva noastră și se opun războiului economic împotriva Rusiei; dar în rest este bine,... cu excepția faptului că Turcia ne amenință cu ieșirea din NATO dacă prin politica noastră împingem spre un nou război mondial care riscă să fie și nuclear; dar în rest este bine, cu excepția faptului că susținătorii noștri de demult, precum Arabia Saudită, în loc să ne sprijine în războiul drept, deși nedeclarat, cu Rusia, își normalizează relațiile cu inamicii noștri, precum Iranul, sub patronajul principalului nostru rival strategic, China; dar în rest este bine, ... cu excepția faptului că tot sprijinul acordat de noi Ucrainei (muniție, armament, asistență tehnică, informații, trupe de mercenari, privilegii financiare și economice etc.) nu a condus la înfrângerea armatei ruse și recuperarea Crimeii sau Dombasului, ci la „dezarmarea NATO"; dar în rest este bine, ... cu excepția faptului că oligarhii ucraineni au deturnat ajutoarele noastre către propriile lor conturi, iar protejații noștri de la Kiev au violat, în raporturile cu propriii cetățeni, toate drepturile omului pe care până acum noi ne-am mândrit a le impune în țările care contestau modelul nostru de viață ca fiind unicul valabil; dar în rest este bine,...cu excepția... Tout va très bien Monsieur Macron! Tout va très bien Monsieur Scholz! Tout va très bien Monsieur Sunak! Tout va très bien Madame von der Leyen! Tout va très bien...

Cine sunt oare aliații SUA și cine adversarii purtători de „minciuni pro-ruse"? Cei care spun că totul este bine, deși totul merge din rău în mai rău, sau cei care subliniază „excepțiile" (excepții de la autoamăgire) pentru ca pe baza realității administrația americană și aliații săi să își ajusteze politicile și să evite o imensă înfrângere strategică aptă a le anula capacitatea de a influența negocierea viitoarei ordini mondiale? Cine este putinist? Cel care iubește SUA ca zahărul și mierea sau cel care o iubește ca sarea în bucate? Cel care îi încurajează nebuniile sau cel care îi spune adevărul? Cel care împinge America în prăpastie sau cel care o trage înapoi ca să nu cadă în ea?

Criteriul unei bune propagande este acceptarea unui anumit mesaj care mistifică realitatea de către publicul-țintă. Când mesajul propagandistic nu convinge acest public dar, în schimb, îl convinge pe cel care l-a emis, punându-l în situația de a crede în propriile minciuni și a decide pe baza acestora, nu mai este vorba despre propagandă, ci despre autointoxicare. Pe termen lung o asemenea autointoxicare poate fi letală.

În cazul războiului din Ucraina, convingerea că totul merge bine se întâlnește ultrapericulos cu sentimentul că totul merge prost. Cel din urmă izvorăște din ciocnirea cotidiană cu evenimentele care o contrazic pe cea dintâi prin puterea faptei. Coliziunea dintre autoamăgire și realitate duce la decizii scelerate care au totdeauna potențialul de a exploda în fața celor care le promovează.

Ideea că triumful este al tău te îndeamnă să crezi că orice măsură este permisă. Ideea că înfrângerea bate la ușă te îndeamnă să conchizi că orice măsură este necesară. În prima situație decizia de a acționa este încurajată de sentimentul că riscul este minim. În cea de a doua autocenzura este anihilată de sentimentul că riscul inacțiunii este maxim. Din cuplarea acestor două percepții rezultă narațiunile disperării care se transpun în măsuri prin demența lor autodistructive. Iată doar trei exemple.

A. Confiscarea bunurilor aparținând statului rus și cetățenilor săi, depozitate în statele Occidentului colectiv, spre a fi transferate Ucrainei cu titlu de reparații pentru pagubele cauzate de „războiul barbar, neprovocat și ilegal" (formula sacramentală pe care oricine se referă la respectivul război trebuie să o folosească spre a dovedi că nu este „putinist") declanșat de Rusia împotriva sa, în condițiile în care aceste state nu se află în mod oficial în război cu Rusia, un tratat internațional referitor la reparațiile datorate de ruși nu s-a încheiat și nu există nici o hotărâre judecătorească de natură a permite o astfel de sancțiune, este exemplul perfect al unei măsuri cu două izvoare: beția unui triumf imaginar și disperarea unui dezastru iminent.

Atentând atât la fundamentele dreptului proprietății, cât și la securitatea circuitului civil, cu efecte devastatoare asupra încrederii de a mai intra în raporturi juridice de orice fel (investiții, comerț, contracte bancare etc.) în spațiul Occidentului euro-atlantic colectiv, o astfel de politică riscă să producă și reacția negativă a agenților economici cu capital occidental domiciliați aici. Asupra acestui subiect vom reveni mai pe larg cu alt prilej.

B. În același registru se plasează și interdicția preconizată de UE pentru avocații statelor membre de a-i apăra pe justițiabilii ruși în procesele având ca obiect contracararea efectelor produse asupra lor de sancțiunile aplicate Rusiei. Cu alte cuvinte, confiscăm drepturile reale, dar și dreptul de a se apăra împotriva confiscării, respectiv dreptul la un proces echitabil. Aceasta în situația în care avocații din afara statelor membre ale UE au restricții majore în a activa în cadrul sistemul judiciar al statelor membre.

Practic, dacă o asemenea măsură se va aplica, vom avea pentru prima dată în istoria modernă procese în care reclamantul sau pârâtul, după caz, va fi lipsit de apărare. Or, dreptul la apărare și, în general, dreptul la un proces corect sunt statuate atât în Convenția Europeană a Drepturilor Omului cât și în Carta UE a Drepturilor Fundamentale. Chiar și regimurile politice autoritare admit, măcar teoretic, că în lipsa dreptului la apărare hotărârea judecătorească este absolut nulă.

Cât de disperat să fii pentru a imagina o asemenea politică?! Avocații francezi se pare că au și inițiat o acțiune împotriva Comisiei europene, prin care cer Curții de Justiție a UE să constate caracterul neconvențional și nejuridic al măsurii amintite și să o anuleze.

C. Un al treilea exemplu se referă la ideea creării a ceva de genul unui „Centru internațional pentru cercetarea și judecarea crimelor de război comise de Rusia" (evident, numai de ea) prin inițierea și purtarea războiului din Ucraina.

Ideea ca aceia vinovați de declanșarea războaielor de agresiune să răspundă pentru o asemenea faptă este una nobilă. Pentru ca răspunderea să fie stabilită de către o curte de judecată suprastatală este nevoie, însă, de acordul tuturor statelor ai căror cetățeni ar fi susceptibili să compară în calitate de acuzați / pârâți. Fără acest acord procedura se va subsuma dreptului forței și va fi suspectă de părtinire în favoarea învingătorilor războiului, precum și percepută ca expresie a dorinței de răzbunare. Or, ceea ce trebuie căutat ca fiind esențial pentru ordinea lumii este tocmai crearea convingerii că judecata a fost dreaptă, atât sub aspectul procedurii cât și al fondului, ea conducând spre o pedeapsă justă iar nu spre o revanșă.

Din păcate statele Occidentului colectiv nu s-au putut pune de acord asupra unei definiții a războiului de agresiune care să fie suficient de precisă și suficient de asumată sub aspectul obligativității de drept internațional public încât să poată fi aplicată de o curte de judecată. Pe de altă parte, cel puțin SUA a formulat teoria potrivit căreia nici un cetățean american nu poate fi supus unei jurisdicții neamericane, indiferent de faptele pe care le-a comis. Or, ceea ce este bun pentru SUA, trebuie să fie bun pentru toți. Și invers: ceea ce nu este acceptabil pentru SUA, trebuie să poată a nu fi acceptat de toți.

Desigur, se pot aplica și duble măsuri atunci când dreptul forței depășește forța dreptului. Faptul s-a mai petrecut. Pot fi aduși la judecata unor tribunale supranaționale și cetățeni ai unor state care nu au consimțit la înființarea acestora. Condiția este ca cel care pune judecătorul să fi pus în prealabil la pământ judecatul. Judecata nu ar face decât să confirme dreptatea celui mai puternic.

Când forțele în confruntare sunt, însă, egale, a încerca să impui reguli unilateral definite prin intermediul unor instanțe supranaționale unilateral constituite nu reprezintă decât o formă de escaladare a războiului. Or, în condițiile actuale, a face din război o coloană a infinitului înseamnă a ajunge în punctul în care războiul convențional, fie el și în formă hibridă, se întâlnește cu războiul nuclear. Iar acolo...

Un „expert" occidental opina că pentru înființarea unui tribunal dedicat Rusiei nu ar fi nevoie de votul Consiliului de Securitate, acolo unde Rusia ar face uz de dreptul de veto (fără îndoială dublat de vetoul chinez). Respectivul domn calcula că ar trebui să existe doar de asentimentul a 90 de state membre ale ONU.

Nu am aprofundat această teorie, dar și dacă înființarea unei curți internaționale s-ar putea decide de majoritatea Adunării Generale, regulile de procedură, precum și declanșarea procedurii în cazuri concrete nu ar putea avea loc fără decizia Consiliului de Securitate, căci altminteri ne-am trezi peste noapte din nou în tranșee, iar nu în sălile de judecată. Trecând peste astea, însă, nu văd nici cum s-ar aduna 90 de state care să se arunce în gol votând împotriva Rusiei și creând astfel precedentul unor jurisdicții internaționale moșite de unii împotriva altora, la presiunea unora dintre marile puteri, în afara blocajelor de siguranță oferite de Consiliul de Securitate și de modalitățile standard privind edificarea dreptului internațional prin consens.

Apropiindu-se de sfârșitul vieții sale, Regele Lear, personajul care dă titlul uneia dintre cele mai faimoase piese ale lui William Shakespeare, își cheamă fetele pentru a ști cum să le împartă moștenirea și le cere să îi spună cât de mult îl iubesc. Era limpede că înzestrarea lor urma a fi dimensionată în funcție de magnitudinea afecțiunii lor, tot așa cum grațiile Americii, superputerea decadentă de azi, se îndreaptă spre cei care îi confirmă supremația în ordinea mondială, chiar dacă argumentele acestei supremații s-au epuizat.

Fetele mai mari, Goneril și Regan, îi declară o dragoste nemărginită în cele mai măgulitoare cuvinte. Cordelia, fiica cea mai mică, îi spune, sobru și rezervat, că îl „iubește nici mai mult nici mai puțin decât i-o cere datoria". Luând răspunsul ca pe o insolență și un semn de ingratitudine Regele o dezmoștenește pe Cordelia și o alungă. Ulterior, sub guvernarea fiicelor preferate, regatul se prăbușește, curtenii, cu excepția bufonului (un fel de Olaf Scholz), îl părăsesc pe rege, iar regatul se prăbușește. Singura consolare vine numai și tocmai de la alungata Cordelia, ajunsă, între timp, regină a Franței, care îi sare în ajutor.

Este, însă, prea târziu. Consolarea lui Lear rămân a fi dragostea și iertarea cu care îi înconjoară ultimele clipe cea care a pus loialitatea ei față de el mai presus de dragostea lui față de ea.

Geniul shakespearean ne transmite peste secole tragedia lumii în care valorile sunt răsturnate atunci când protagonistul o evaluează prin prisma percepțiilor sale interioare dominate de dorințe paranoice, în dauna realității exterioare. O asemenea confuzie a dus nu doar la inițiala izgonire a celei care a spus adevărul, ci și la distrugerea finală a tuturor.

Este exact riscul cu care se confruntă acum SUA. Și este exact ceea ce nu dorim să i se întâmple SUA. Este exact ceea ce nu vrem să ni se întâmple nouă ca aliați ai SUA. De aceea, spunându-i adevărul Regelui Lear de la Casa Albă, îi spunem că loialitatea noastră este reală în limitele impuse de datoria asumată; ceea ce nu înseamnă că este și necondiționată.

Acesta este indubitabil, întrucât este firesc, mesajul României profunde; adică al României reale. România reală este cea care spune Americii și Europei adevărul, iar nu javrele trădătoare care slăvesc narativele disperate ale unor puteri senile dispuse să își transforme visele imperiale într-un coșmar global.

Adrian Severin