• Tweet

În minivacanța de 1 Mai, fiind liber și mai relaxat în gândire, am decis ca în următoarele luni din 2023 să-mi consum energia editorială și pentru a scrie două cărți, din care prima va fi dedicată descrierii "geopoliticii dezordinii" implementată în secolul XXI și a consecințelor acesteia pentru viețile oamenilor de pe planetă, iar a doua va prezenta candidații potențiali de la alegerile din 2024, sub forma unei scurte sinteze de istorie recentă a României.

Schițând planul de lucru, am început să iau notițe și să revăd cele două cărți pe care le-am publicat acum 12-13 ani, "Imperialism în postcomunism. Geopolitica dezordinii în fostul lagăr socialist." (Editura Adevărul, 2011), respectiv "Un ospiciu numit România. Cronica unui eșec premeditat." (Editura Tritonic, 2010).

Cartea despre România debuta cu o scrisoare către Traian Băsescu, președintele de-atunci proaspăt reales, scrisoare pe care cred că e nimerit s-o republic, spre a vă provoca să concluzionați despre cum și de ce trăim azi acest prezent năclăit. Genul acesta de scrisoare i s-ar potrivi și lui Klaus Iohannis, numai că eu n-aș fi expeditorul potrivit deoarece nu l-am susținut niciodată, bănuindu-i trădarea, lenea și incompetența, poate oameni ca Eduard Hellvig (fostul său șef de campanie) sau Rareș Bogdan (principalul susținător public) ar putea fi îndreptățiți și mandatați s-o conceapă și adreseze, dar având în vedere funcțiile lor curente și complicatul context intern, nu cred că acest lucru se poate întâmpla.

„Dragă Traian,

Îți scriu atât în calitatea mea de fost opozant al tău, odată cu 2001, anul intrării mele în politică, de fost partener în 2004, de fost adversar (poate singurul!) pe întreaga durată a primului tău mandat, 2005-2009, oricum, în calitatea de om care-ți cunoaște bine și calitățile, și defectele, și aspirațiile.

Îți scriu de data asta fără nici un sentiment de revanșă, fără ură și fără încrâncenare. Știu că pare greu de crezut această detașare a mea în ceea ce te privește, în condițiile în care ți-am imputat de-a lungul timpului inconsecvența în relațiile noastre personale, chiar lipsă de caracter. Astăzi, la circa 2 ani de la ieșirea mea din politică, observând dezastrul național instalat, pe care-l girezi cu disperare și evidentă lipsa de soluții, nu mai simt deloc nevoia să-ți demonstrez ceva, sau să mă răzbun pe tine, deși poate ar fi scuzabil, ținând cont de ce s-a întâmplat după victoria noastră din 2004 - pentru că da, eu o consider a noastră. Sunt încă tânăr, am trăit cu sentimentul că mi-ai furat niște ani din viață, mă revoltă când văd atâta nedreptate și minciună nepedepsite, adică exact pe dos decât am promis împreună în 2004. Și totuși, revolta mea nu mal este orientată împotriva ta, și o să vezi de ce, parcurgând această scrisoare, și poate, cartea.

Au trecut 6 ani de când ne-am despărțit politic și, chiar dacă poate tu crezi că am regretat vreodată că nu am rămas alături de tine, beneficiind din plin de putere așa cum o fac toți apropiații tăi, îți spun sincer că, dacă ar trebui să iau din nou decizia de atunci, și acum ar fi aceeași. Și-acum încep să-ți explic!

Prin conjunctura aleasă de soartă, favorizată prin efortul unor instituții și persoane detectabile doar de către cunoscători, de la finalul lui 2004 ai fost mandatat, Traiane, nu doar cu conducerea țării, dar mai ales cu o sarcină precisă: să „te-ncarci" cu marile probleme ale acestei națiuni, să le analizezi împreună cu cei mai capabili români ce-ar fi acceptat să lucreze cu tine, și găsind soluțiile potrivite, să asiguri impunerea acestora, să girezi implementarea lor.

Și bineînțeles că din aceasta perspectivă, neonorată deloc prin acțiunile mandatului tău prezidențial, trebuie ca măcar astăzi să devii un receptor principal al discuției despre boala și mizeria României de azi. Nu pentru că ai provoca mizerie în această țară, nu mai e rolul meu să îți judec nici pulsiunile, nici emoțiile și nici raționamentele. Nu pentru că te-aș considera un fel de simbol al bolilor și al alienării acestei țări, n-o s-o fac, deși sunt foarte tentat să o fac. Nu pentru că vreau să pun în spatele tău vinovățiile cumulate pe care le enumăr și le expun în această carte, fiindcă nu o s-o fac, n-ar fi real, aș fi incorect în ceea ce te privește.

Vreau să receptezi această discuție pentru că tu, la fel ca și mine, la fel ca și orice cetățean al acestei țări, trebuie să ai șansa de a privi din nou în oglindă. Mai ții minte metafora oglinzii, cea din campania electorală? Cea pe care ai folosit-o pentru a sugera unei mulțimi de români, speriați de Năstase și de trecut, și care sperau să vadă o cale spre viitor, că tu ești diferit. Precizând pentru cei mai tineri, o să spun că ai vorbit de oglindă încercând să arăți că, deși ești și tu un fost comunist, deși ești și tu un fesenist, deși ai fost mereu în clasa politică pe care o criticai, tu ai putea fi altfel. Sugerând în acest fel că ai fi, mai mult decât oricine altcineva, conștient atât de bolile reale ale țării, cât și de slăbiciunile tale, concomitent de nevoile reale și chiar de sensibilitățile acestei țări. Eram în spatele tău, am văzut cum lumea te-a crezut și te-a votat. A fost un moment de un entuziasm nebun (de data asta, folosirea cuvântului „nebun" este chiar sănătoasă) și eu am fost unul din „nebunii" care s-a bucurat aproape ca un copil în urma victoriei tale, făcând în acea seară ture nenumărate între Piața Romană și Piaț Universității, doar pentru ca să pot savura mai mult bucuria victoriei unor oameni curați și încrezători.

Ai crezut, domnule Președinte al României, că acea victorie este suficientă. Și ai crezut asta tocmai pentru că brusc ai reînceput să te gândești doar la tine. Ai crezut de fapt că bolile sistemului, despre care am vorbit împreună de-atâtea ori înainte de alegeri, nu mai sunt atât de grave, doar pentru că tu le poți ocoli deja, de la înălțimea fotoliului prezidențial. Mesajul meu către tine azi, după 6 ani în care noi doi n-am mai vorbit este că te-ai păcălit groaznic, încercând de fapt să ne păcălești pe cei ce te-am susținut. Pentru că acele boli nu se pot ocoli, și din cauza calculului tău greșit, ai ajuns și tu, la fel ca fiecare dintre noi, prizonier într-o țarăprăbușită, un biet locatar al Ospiciului numit România. Singura diferență este că „prizonieratul" tău are o perspectivă temporar calmantă, contemplată de la ferestrele palatului Cotroceni. Și, sărmanul de tine, deși ți-ai întreținut mereu iluzia că ai fi un mare lider, un om care conduce, un „creier", chiar un „păpușar", acum o oglindă adevărată, nu ca cea iluzorie din campania din 2004, ți-ar arăta doar imaginea unui „pacient" învins.

Pentru că, domnule Președinte Traian Băsescu, Sistemul te-a învins! Cred că nu există nimeni, chiar alături de tine, și cu atât mai mult printre ceilalți dintre noi, care să nu fie conștient azi de înfrângerea ta. Poate doar tu nu ești conștient de acest lucru. Deși, dacă aș ține cont de inteligența ta, sunt sigur că, în colțurile intenționat neexplorate ale minții tale, și tu ți-ai dat seama de asta. Și când rememorez că ai venit la putere pe baza unui proiect de schimbare, de însănătoșire, de curățenie morală și politică, pe care l-ai abandonat din prima zi de după victoria din 2004! Era un proiect luminos, dar mai mult ca orice, era un proiect corect. Era ceea ce România are nevoie acută în continuare, deși sunt convins că, pe măsură ce timpul trece, piere și șansa ca această țară să mai poată să pună în aplicare un astfel de proiect. Deja acel fost proiect al nostru (fiindcă pot spune, poate mai mult ca oricine altcineva, că este al nostru, nu doar al tău) pare pentru majoritate doar o îndepărtată himeră, o posibilă halucinație a minților unor oameni care încă se cred sănătoși, într-o societate destructurată.

Am spus că Sistemul te-a învins, și chiar cred asta, s-ar putea însă ca acesta să te mai folosească o vreme. Și-ți reamintesc că tot în 2004, îl ridiculizai pe Emil Constantinescu pentru declarațiile sale, în care recunoștea că a fost învins de. .. Sistem. Dar măcar el a fost sincer. Într-un fel, dacă vrei, ca și Iliescu care, în sinea lui, știe foarte clar că nu a vrut niciodată o schimbare de Sistem, ci doar o schimbare de oameni. Tu, spre deosebire de ei, te minți în continuare, cu „sprijinul" unor yesmeni cu apucături de pupincuriști (scuze cititorilor!), care te înconjoară. Te crezi puternic, deși nu mai ești demult. Te crezi chiar reformator, deși nu ai pus în practică nici măcar o reformă.

Ce s-a ales Traiane, de discursul anticorupție? S-a ajuns la Ridzi și la Videanu, la Bercea Mondialu și la dubioșeniile acelea încă neclarificate despre traficul cu armament al fratelui tău. Am atacat împreună corupția PSD marca 2004, dar corupția și hoția făcută în numele tău, sau poate chiar cu aprobarea ta, sunt și mai spoliatoare. Ce s-a ales de reforma sistemului de securitate națională? Ce s-a întâmplat cu controlul democratic al serviciilor secrete? Ce-a ajuns votul uninominal? Cum de sărăcia e azi mai mare ca înainte? Cum de s-a distrus atât de tare credibilitatea cotei unice? Unde sunt vocile credibile din societatea civilă, care te susțineau la fiecare pas?

Tu chiar nu înțelegi ce ți se întâmplă, sau te afectează prea tare dacă recunoști? În afara celor pe care i-ai pus în funcții grase, sinecuriștii foști „elitiști", nimeni semnificativ nu te mai susține. Altcineva, în afară de pedeliștii devalizatori de bugete, nimeni nu mai spune nimic bun de tine. Asta nu te face să te urci pe pereți? Nu te simți măcar rușinat? Ce-ai putea vedea azi, de-ai îndrăzni să te uiți totuși în oglindă? Și te întreb cu mâhnire în ceea ce te privește, chiar ca un fost tovarăș, însă cred că daca-i îndrăzni ai putea vedea, poate pentru prima dată după 6 ani, adevărul. Vei vedea „colivia de aur" în care stai închis, înconjurat de aceiași oameni sau de același tip de oameni pe care înainte îi criticai și-i detestai. Vei observa și că nimic din ce spui nu se mai întâmplă, că planurile tale concrete - cele pentru care ai fost mereu atât de admirat - nu mai au nici finalitate și nici consistență. Vei constata stupefiat că nu mai poți să influențezi decizii nici în Servicii, nici în Parlament, nici măcar în Guvern. Nimeni nu te mai ascultă, de fapt. Cu toții par atenți, eventual aud ce le spui dar, nemaiascultându-te, e evident că nimeni nu te mai respectă.

Iar dacă cei din jurul tău nu te mai respectă, cum crezi că gândește restul oamenilor din țară? Cum consideri că se vor comporta în scurt timp cei care știu despre tine doar din relatările televiziunilor „mogulilor"? Mai ales că mulți nu mai aud decât injuriile tale sau doar acuzațiile tale răbufnite împotriva unui „popor nerecunoscător".

Ai vrut respect din partea cetățenilor acestei țări, dar în urma acțiunilor tale prezidențiale ai ajuns azi să primești în schimb ură și dispreț. Iar din partea Sistemului, pe care ai vrut să îl conduci glorios ca pe o navă în vreme de furtună, nu mai primești azi nimic, poate vreun brânci în curând, când vor considera că nu mai ești util. Aș pune pariu că sintezele zilnice cu informații pe care le citești, sunt deja pline cu lucruri nereale, dar pe care tu vrei să le auzi. Sau că discuțiile pe care le porți cu „fidelii", duc la decizii „deștepte" care par să te întărească și să te confirme. Dar aceste decizii, de fapt, nu mai înseamnă nimic.

Ai ajuns și tu la fel ca noi toți. Ai ajuns un pacient într-un ospiciu, care se crede altceva. Voi descrie mai târziu, în carte, și cum se cheamă tipul de boală pe care îl au, de obicei, conducătorii. Vei decide singur dacă te încadrezi sau nu. Eu recunosc însă cinstit că sunt prizonier în acest „ospiciu". Mă cred încă sănătos, deși poate nu mai sunt nici eu. Dar sunt măcar conștient de ceea ce mi se întâmplă. Și aleg, în cunoștință de cauză, să mă uit în oglindă și să spun, cât se poate și cui mă ascultă, adevărul în care eu cred. Și cred că sunt mai câștigat și pentru că, spre deosebire de tine, eu nu sunt obligat să mai mimez speranța în viitor. Eu nu mai transmit celor din jur promisiuni. Dimpotrivă. Mă adresez doar celor pe care îi consider aproape de o posibilă evadare: tinerilor și celor care deja au plecat din țară. Tinerii care au încă șansa de a nu se obișnui cu minciuna, cu nedreptatea, cu anormalitatea. Ei pot încă să își osifice valori sănătoase. Oriunde în Occident, dar nu aici, în România pe care voi, ultimii 3 ESCU, Iliescu, Constantinescu, tu, ați condus-o în ultimii 20 de ani. Iar cei care au plecat deja, cei care știu că există și lumină în spatele umbrelor pe care ni le proiectam pe perete, trebuie să rămână deocamdată acolo, departe de țară. România, așa cum e azi, nu are nici o șansă, și nici nu le poate oferi din păcate, vreo șansă...

Dragă Traian,

Viața este dură azi cu tine, istoria va fi și mai dură. Eu știu bine că ai căutat toată viața ta mai ales două lucruri, glorie și respect, și le-ai pierdut pe-amândouă tocmai din postura prezidențială. Sistemul te-a înfrânt, oamenii se vor bucura însă când vor înțelege asta, pentru că nici măcar vracii gen Aleodor Manolea, care te înconjoară în ultima vreme, nu le mai pot influența trăirile excesive în ceea ce te privește. Rămâne doar ca tu, dacă vei găsi în interiorul tău forța de a fi sincer cu tine, să recunoști toate aceste lucruri. Poate că abia atunci, dacă vei avea și noroc, vei mai găsi o cale spre propria ta însănătoșire. Nu vreau să te jignesc, știi că am încercat pe cât posibil să n-o fac, însă, din dorința mea de a te forța la introspecție în aceste vremuri grele, vreau să-ți ofer o imagine plastică despre tine, să fie elocventă și pentru cititorii cărții mele: Traiane dragă, astăzi tu ești asemenea eroului din filmul „El Cid", varianta românească și deloc eroică. Diferența specifică este că el a fost ținut pe cal și după ce o săgeată îl răpusese, legat fiind și cu ochii larg deschiși, cu scopul nobil de a-și conduce armata la victoria finală, în timp ce tu ești arătat în fruntea „armatelor", tot fără putere, doar cu intenția ca cei care manipulează cu adevărat puterea în România, să nu fie deranjați... Trist! Înțelegând ce ți se întâmplă azi, nu înseamnă că am înțelegere pentru faptul că nu-ți pui problema responsabilității faptelor tale. Speranța mea însă, este ca citind această scrisoare, și poate cartea, chiar de te vei enerva, să capeți măsura consecințelor (in)acțiunii tale. Îți doresc multă sănătate!

Cozmin Gușă
București, Martie 2010"