Populism naţional contra globalism oligarhic

Postat la: 03.12.2018 |

Populism naţional contra globalism oligarhic

În SUA, Casa Albă, Senatul şi sute de mii de funcţionari de stat au un preşedinte, Donald Trump, învinuit de populism, protecţionism, naţionalism etc. Îl acuză opoziţia democrată, presa mainstream, Hollywood-ul şi, în general, toată planeta pretins progresistă, iluministă.

În Franţa, preşedintele Emmanuel Macron şi partidul său, La République en Marche !, după ce au câştigat inexplicabil toată puterea şi au făcut praf partidele politice istorice, sunt de ceva vreme foarte contestaţi, taxaţi drept globalişti, aliaţi cu finanţa mondială, cu marile corporaţii, susţinători ai migraţiei libere, demolatori ai statului bunăstării şi adepţi ai statului minimal, prieteni ai oligarhilor. În Marea Britanie, conservatorii se pregătesc s-o debarce pe Theresa May, primul lor ministru, care a negociat Brexit-ul şi să renegocieze un Brexit autentic, hard, în care dependenţele de UE să dispară imediat. O ruptură abruptă, cu urmări imprevizibile, periculoase, a Regatului Unit de Europa continentală condusă de Germania şi Franţa e încă posibilă.

În cele trei mari ţări occidentale, democraţia dă rateuri evidente şi nu se ştie dacă mai poate fi reparată şi nici cât ar dura reparaţia. O criză a politicului cum nu s-a mai văzut de mult e în plină desfăşurare. Semnele unei recesiuni de amploare sunt detectate de foarte mulţi specialişti. Până unde se va duce criza democraţiei şi cât de mare va fi recesiunea, criza economică, e imposibil de anticipat. Ingrediente asemănătoare au dus la cea mai mare criză economică din istoria modernă, cea din 1929-1933, urmată de cel de-al doilea război mondial. Incapacitatea de a negocia a UE cu Rusia, a SUA cu China şi chiar cu UE face să apară la orizont ce e mai rău. Cei doi coloşi asiatici, China şi India, fiecare cu peste 1 miliard de locuitori, nu par să crediteze politica internaţională actuală a SUA şi a UE, şi se ţin aproape de marea putere militară care este încă Rusia, cu enormele ei resurse, de unde se aprovizionează variat, inclusiv cu producţie militară.

Franţa, Marea Britanie, SUA, toate foste şi actuale imperii, chiar dacă numai economice, par să fi pierdut controlul asupra protectoratelor lor din Africa, Asia, America de Sud, la fel cum Rusia a pierdut controlul asupra unor foste ţări comuniste. Alături de SUA a rămas Japonia, un gigant economic, dar Germania şi Coreea de Sud au tot încercat, iar Germania pare să fi şi reuşit, prin UE, să iasă măcar parţial de sub dominaţia politică, militară, financiară americană. Germania chiar se profilează ca un adversar economic redutabil al SUA şi al celorlalte mari puteri. SUA mai deţin dolarul ca monedă de schimb mondială după Bretton Woods dar pentru câtă vreme încă ? Rusia, China, India, Brazilia, Iranul, Turcia şi alte puteri emergente erodează zi de zi preeminenţa dolarului.

În UE, mişcările centrifuge sunt din ce în ce mai ample, mai vizibile. Cine va urma în exit Marea Britanie ? Italia sau, poate chiar înaintea ei, Franţa, unde ruptura între „minorităţile" elitiste centrale şi periferiile sărăcite de ultraliberalismul recent al preşedinţilor Sarkozy, Hollande şi Macron pare definitivă ? „De o parte, Franţa periferică, clasele populare, funcţionari, comercianţi, muncitori, o majoritate de oameni albi între 30 şi 50 de ani ; de cealaltă parte, Franţa „minorităţilor", mişcările feministe, LGBT, cei marcaţi de rasă, indigeniştii islamici, apărătorii femeilor voalate. De o parte, reţelele sociale, de cealaltă, media mainstream, sindicatele, stânga conformistă ; de o parte, Franţa care nu-şi poate achita cheltuielile lunare ; de cealaltă, Franţa care trăieşte cu largheţe din subvenţii publice şi care vrea mereu mai mult" (Éric Zemmour, „Deux peuples, deux mondes, deux France", Le Figaro, 30 noiembrie 2018). România şi Bulgaria vor fi, probabil, ultimele care vor părăsi UE, alături de Germania, şi nu numai pentru că ar fi intrat ultimele. La noi, fascinaţia politicienilor şi a conducerii BNR pentru euro şi pentru Schengen e la fel de vie ca în prima zi. Ei trăiesc parcă pe un alt continent. Şi într-o altă UE. Sunt consecvenţi până la victoria finală.

Descrierea mutaţiilor majore în curs poate continua pe sute de pagini. Într-un asemenea context internaţional în mişcare, bulversat, accidentat, România ar avea nevoie de adevăraţi politicieni, de adevăraţi diplomaţi, de adevăraţi slujbaşi ai interesului public. Dar România e slăbită de cămătari, de îmbogăţiţi peste noapte, de arendaşi, de lifte trădătoare, de caţavenci, de farfurizi, brânzoveneşti şi rică-venturieni. Cine are curajul azi să facă predicţii pentru ţara noastră ? Cum va arăta România peste cinci, peste zece ani ? Câţi locuitori va mai avea ? Se va afla în interiorul aceloraşi frontiere ? Dar mai ales cine e azi, aici şi acum, în stare să producă un proiect de ţară valabil, pe care să-l şi transpună în viaţă ? E vorba de adevărate proiecte de ţară, şi nu de programe de guvernare găunoase şi bombastice, compuse din palavre şi propagandă, precum cele ale lui Klaus Iohannis, Dacian Cioloş, Gabriela Firea, Liviu Dragnea sau Călin Popescu Tăriceanu.

Petru Romosan

loading...
PUTETI CITI SI...

Populism naţional contra globalism oligarhic

Postat la: 03.12.2018 |

0

În SUA, Casa Albă, Senatul şi sute de mii de funcţionari de stat au un preşedinte, Donald Trump, învinuit de populism, protecţionism, naţionalism etc. Îl acuză opoziţia democrată, presa mainstream, Hollywood-ul şi, în general, toată planeta pretins progresistă, iluministă.

În Franţa, preşedintele Emmanuel Macron şi partidul său, La République en Marche !, după ce au câştigat inexplicabil toată puterea şi au făcut praf partidele politice istorice, sunt de ceva vreme foarte contestaţi, taxaţi drept globalişti, aliaţi cu finanţa mondială, cu marile corporaţii, susţinători ai migraţiei libere, demolatori ai statului bunăstării şi adepţi ai statului minimal, prieteni ai oligarhilor. În Marea Britanie, conservatorii se pregătesc s-o debarce pe Theresa May, primul lor ministru, care a negociat Brexit-ul şi să renegocieze un Brexit autentic, hard, în care dependenţele de UE să dispară imediat. O ruptură abruptă, cu urmări imprevizibile, periculoase, a Regatului Unit de Europa continentală condusă de Germania şi Franţa e încă posibilă.

În cele trei mari ţări occidentale, democraţia dă rateuri evidente şi nu se ştie dacă mai poate fi reparată şi nici cât ar dura reparaţia. O criză a politicului cum nu s-a mai văzut de mult e în plină desfăşurare. Semnele unei recesiuni de amploare sunt detectate de foarte mulţi specialişti. Până unde se va duce criza democraţiei şi cât de mare va fi recesiunea, criza economică, e imposibil de anticipat. Ingrediente asemănătoare au dus la cea mai mare criză economică din istoria modernă, cea din 1929-1933, urmată de cel de-al doilea război mondial. Incapacitatea de a negocia a UE cu Rusia, a SUA cu China şi chiar cu UE face să apară la orizont ce e mai rău. Cei doi coloşi asiatici, China şi India, fiecare cu peste 1 miliard de locuitori, nu par să crediteze politica internaţională actuală a SUA şi a UE, şi se ţin aproape de marea putere militară care este încă Rusia, cu enormele ei resurse, de unde se aprovizionează variat, inclusiv cu producţie militară.

Franţa, Marea Britanie, SUA, toate foste şi actuale imperii, chiar dacă numai economice, par să fi pierdut controlul asupra protectoratelor lor din Africa, Asia, America de Sud, la fel cum Rusia a pierdut controlul asupra unor foste ţări comuniste. Alături de SUA a rămas Japonia, un gigant economic, dar Germania şi Coreea de Sud au tot încercat, iar Germania pare să fi şi reuşit, prin UE, să iasă măcar parţial de sub dominaţia politică, militară, financiară americană. Germania chiar se profilează ca un adversar economic redutabil al SUA şi al celorlalte mari puteri. SUA mai deţin dolarul ca monedă de schimb mondială după Bretton Woods dar pentru câtă vreme încă ? Rusia, China, India, Brazilia, Iranul, Turcia şi alte puteri emergente erodează zi de zi preeminenţa dolarului.

În UE, mişcările centrifuge sunt din ce în ce mai ample, mai vizibile. Cine va urma în exit Marea Britanie ? Italia sau, poate chiar înaintea ei, Franţa, unde ruptura între „minorităţile" elitiste centrale şi periferiile sărăcite de ultraliberalismul recent al preşedinţilor Sarkozy, Hollande şi Macron pare definitivă ? „De o parte, Franţa periferică, clasele populare, funcţionari, comercianţi, muncitori, o majoritate de oameni albi între 30 şi 50 de ani ; de cealaltă parte, Franţa „minorităţilor", mişcările feministe, LGBT, cei marcaţi de rasă, indigeniştii islamici, apărătorii femeilor voalate. De o parte, reţelele sociale, de cealaltă, media mainstream, sindicatele, stânga conformistă ; de o parte, Franţa care nu-şi poate achita cheltuielile lunare ; de cealaltă, Franţa care trăieşte cu largheţe din subvenţii publice şi care vrea mereu mai mult" (Éric Zemmour, „Deux peuples, deux mondes, deux France", Le Figaro, 30 noiembrie 2018). România şi Bulgaria vor fi, probabil, ultimele care vor părăsi UE, alături de Germania, şi nu numai pentru că ar fi intrat ultimele. La noi, fascinaţia politicienilor şi a conducerii BNR pentru euro şi pentru Schengen e la fel de vie ca în prima zi. Ei trăiesc parcă pe un alt continent. Şi într-o altă UE. Sunt consecvenţi până la victoria finală.

Descrierea mutaţiilor majore în curs poate continua pe sute de pagini. Într-un asemenea context internaţional în mişcare, bulversat, accidentat, România ar avea nevoie de adevăraţi politicieni, de adevăraţi diplomaţi, de adevăraţi slujbaşi ai interesului public. Dar România e slăbită de cămătari, de îmbogăţiţi peste noapte, de arendaşi, de lifte trădătoare, de caţavenci, de farfurizi, brânzoveneşti şi rică-venturieni. Cine are curajul azi să facă predicţii pentru ţara noastră ? Cum va arăta România peste cinci, peste zece ani ? Câţi locuitori va mai avea ? Se va afla în interiorul aceloraşi frontiere ? Dar mai ales cine e azi, aici şi acum, în stare să producă un proiect de ţară valabil, pe care să-l şi transpună în viaţă ? E vorba de adevărate proiecte de ţară, şi nu de programe de guvernare găunoase şi bombastice, compuse din palavre şi propagandă, precum cele ale lui Klaus Iohannis, Dacian Cioloş, Gabriela Firea, Liviu Dragnea sau Călin Popescu Tăriceanu.

Petru Romosan

albeni
comentarii
Adauga un comentariu
Adauga comentariu

Nume*

Comentariu

Trimite

ULTIMA ORA



DIN CATEGORIE

  • TOP CITITE
  • TOP COMENTATE