• Tweet

Priveam pe fereastră acoperișurile tremurînde în atmosfera gri, cînd am primit vestea că George Banu ne-a părăsit. Orice alt gând era interzis. De obicei, spunem despre privitul pe fereastră că e pierdere de vreme. Dar nu e așa. O spune, din fericire pentru mine, care practic des acest "sport", alturi de G. Banu, și Alain de Botton...

Am, trimise pe whazup, mai multe fotgrafii pe care George Banu și le-a făcut, cu telefonul, în fața ferestrei, privind pe geam. Atât ziua, cât și noaptea. Cea mai cutremurătoare este aceea cu chipul lui reflectîndu-se pe sticla geamului, într-un asfințit însîngerat deasupra Rue de Rivoli (locuința lui era la nr 18 pe Rue de Rivoli), în pustietatea apăsătoare a pandemiei...
Era el, Maestrul, Demiurgul teatrului mondial, reflectat în sticla geamului pe care privea, deasupra străzii Rivoli, pustii în culorile asfințitului, plutind parcă deasupra Orașului Lumină, ca în celebrul tablou al lui Marc Chagall. A fost singurul pământean invitat la un festival de teatru în fiecare zi a unui an. De 365 de ori pe ani, dorit și iubit pe tot mapamondul cultural...
Chiar dacă pare definiția perfectă a timpului pierdut degeaba, că în timp ce privești pe geam nu produci nimic, fiind considerat același lucru cu plictiseala, eu mă încăpățânez să consider, de multe ori privitul pe fereastră în gol, ca fiind chiar punctul culminant, cel mai important, al multor zile. Să fumezi cu ochii aruncați peste acoperișurile reci, pentru mine nu înseamnă deloc a urmări ce se petrece afară, ci exact altceva. Este echivalentul acțiunii de a aștepta apariția unor amintiri, de a cerceta neprogramat, la întîmplare - aș putea spune, conținutul propriilor gînduri, a propriei minți. E ușor să ne închipuim că știm ce gândim - ne spune filosoful - că știm ce simțim și ce se petrece în capul nostru, dar foarte rar știm asta pe deplin. Mare parte din ceeace suntem circulă neexplorată și nefolosită. Potențialul său rămâne neexploatat. Este timid și nu iese la suprafață sub presiunea chestionării directe. Dacă îl facem cum trebuie privitul pe fereastră ne oferă calea de a fi alerți la sugestiile mai subtile și la perspectivele sinelui nostru mai profund.
Platon a sugerat o metaforă pentru minte: ideile noastre sunt ca păsările ce se agită în colivia creierului nostru. Dar pentru ca păsările să se așeze, Platon a înțeles că avem nevoie de perioadele de un calm lipsit de scop.
Privitul pe fereastră este o astfel de oportunitate.
Nu cred că aș fi povestit vreodată ultima mea întâlnire cu George Banu - era acum două luni și un pic, pe o terasă din centrul Clujului când preț de câteva ore la un rom și o cafea am povestit despre multe -, dacă nu mi-ar fi apărut în minte în amănunt toată această întîmplare, în timp ce priveam pe geamul apartamentului meu de la etajul doi, în gol.
Este totuși o binefacere să privești pe geam; însă acest obicei va dispărea, cu siguranță, împreună cu cei care îl practică. Vor rămânea câțiva, ca niște insule pustii, care vor continua să privească în răstimpuri pe geam, ziua sau noaptea. "Vedem cum se derulează lumea: un petic de iarbă se protejează de vînt, un bloc turn gri se țese la orizont. Dar nu e nevoie să reacționăm, nu avem nici o intenție fundamentală, și astfel mai multe din părțile noastre ezitante au șansa de a fi auzite, ca sunetele clopotelor bisericii în oraș, o dată ce traficul s-a domolit.
Doar așa, privind în gol pe geam am curaj să rememorez prietenia mea cu George Banu, căruia îi datorez atîtea... Începînd cu plimbarea prin "Parisul lui" într-o zi rece, furată în timpul Salonului Cărții din Martie 2013, multe povești, despre Cioran, care îi fusese prieten apropiat, o dupăamiază minunată cu el, în compania minunată a lui Eugen Simion și Thierry de Montbrial la Hotel de Crillon, hotelul preferat al lui Hemingway, apoi o cafea băută exact pe locul din holul somptuos, unde în "The Sun Also Rises" Jake Barnes, principalul protagonist al romanului, scria scrisori, așteptându-și iubita, pe Lady Brett Ashley...
Au urmat ani de comunicare luminoasă, de bucurie a fiecărei revederi, zilele cînd pregăteam și realizam emisiunile de interviu la Realitatea tv, și multele întîlniri la București-Cluj-Sibiu, fiecare cu încărcătura și farmecul ei, cu zecile de discuții lungi la telefon... Dar și cu prefața pe care a ținut s-o scrie pentru două din cărțile mele. N-am înțeles niciodată cum un Titan al Culturii, cum era el, ar fi putut să fie impresionat de cărțile unui mediocru, așa cum eram și sunt eu, în plus și dezinteresat față de vreo eventuală carieră de scriitor...
Asta era generozitatea lui,care îi lumina ființa, poate cea mai strălucitoare haină pe care o îmbrăca zilnic...
Amintirea ultimei întîlniri, de pe o terasă din centrul Clujului, cîteva ore petrecute în fața unor espresso și a cîteva romuri și a unei discuții despre Cuba - un spațiu de suflet, pe care îi iubeam amândoi și pe care am hotărît atunci să l revedem, neapărat împreună anul acesta - a rămas o construcție inefabilă pe care am revăzut-o, acum, cu ochii minții, privind pe geam -
Ca o visare cu ochii deschiși, într un moment cînd de obicei cel care privește pe geam spre nicăieri se oprește din a avea un scop, și mintea ne scoate la iveală unele din perspectivele noastre cele mai importante și, cu siguranță, tristețile cele mai profunde pe care din motive neștiute avem prostul obicei de a ni le reprima. Probabil vor fi din ce mai puțini oameni care vor fi în stare să viseze cu ochii deschiși în fața geamului; mai ales în această societate obsedată de productivitate, biciuită de fantasme provocate de înavuțire, lăcomie, carieră, și alte astfel de mizerii care ucid sufletul.
Visarea cu ochii deschiși în fața ferestrei - are dreptate De Botton - este o revoltă strategică împotriva cererilor excesive ale presiunii imediate în favoarea căutării difuze, dar foarte serioase a înțelepciunii sinelui adînc, neexplorat...
Drum bun, prietene Biță, către Festivalul de teatru al lui Dumnezeu!

Octavian Hoandră