• Tweet

Două evenimente majore de la sfârșitul săptămânii trecute, ambele declanșate sub pretextul combaterii corupției, demonstrează că statul corupt numit România intră într-o nouă etapă. Mă refer la proiectul de lege privind confiscarea extinsă a averii și la declarația comună a CSM , Înaltei Curți și Parchetului General. Ambele evenimente sunt, la modul declarativ, circumcise identificării luptei împotriva corupției. Dar există toate șansele ca, de fapt, să asistăm la o upgradare a statului corupt.

Premisa de la care pleacă România, dacă am considera că ne aflăm în pragul unui nou început, este accea a unui stat în sine corupt sau, mai dur spus, mafiot în raport cu cetățenii săi, cum a afirmat fostul președinte Traian Băsescu și, în același timp, lovit de o corupție instituționalizată , generalizată, funcțională și care, departe de a fi fost diminuată în ultimul deceniu, a fost dimpotrivă escaladadată. În esență, statul se comportă mai rău față de cetățenii săi iar o parte însemnată dintre cetățenii săi fură statul. Dacă acestea sunt rezultatele și ele pot fi măsurate statistic, atunci înseamnă că întreaga luptă împotriva corupției a fost ceva greșit. A fost fie un simplu pretext pentru a ascunde realitatea cruntă a statului mafiot, fie un instrument de tip inchizitorial creat pentru a-i ține prizonieri pe oamenii de afaceri, pe politicieni, pe vectorii de opinie.

Așa stând lucrruile, nu este deloc o coincidență faptul că într-o singură săptămână, în ultima, s-au produs cele două remarcabile evenimente.
Confiscarea extinsă, concretizată până în prezent sub forma unui proiect de lege semnat de atletul justiției, Tudorel Toader și de premierul StarTrek Mihai Tudose, răspunde în aparență directivelor UE 2014/42 privind confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor și 2016/343 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție. Împotriva României s-a declanșat procedura de infringement întrucât, încă din anul 2014, avea obligația să transpună în legislația internă asemenea reglementări UE. Așadar, aparent Guvernul Tudose și prima vioară în ale justiției, Tudorel Toader au făcut ceea ce trebuia. Cum poți să îi acuzi că întăresc statul corupt, atunci când ei nu fac altceva, decât să pună în operă o directivă a Uniunii Europene? Și ce este rău să dai curs acestui instrument numit confiscarea extinsă inventat chiar de un român, pe nume Monica Macovei? Dacă cineva a furat statul și a disimulat ceea ce a furat prin acte fictive de înstrăinare în averile altora, apropiați sau mai puțin apropiați, nu este cât se poate de normal ca instituțiile abilitate să facă tor posibilul pentru a recupera ceea ce a fost jefuit? În principiu, răspunsul este sută la sută afirmativ. Transpunerea lui însă în legislația internă, cel puțin sub forma proiectului de lege prezentat de Guvern Parlamentului, are un efect contrar. Din nou - a câta oară, Doamne? - sunt elaborate acte normative care au articole cu un conținut neclar, voit ambiguu, de natura a sta în viitor la baza viitoarelor derapaje ale statului corupt, îndreptat împotriva propriilor cetățeni. Tot ceea ce este neclar în legislația penală, după cum s-a dovedit, a fost utilizat de procurori și, apoi, de unii judecători, pentru a condamna prin abuz oameni nevinovați. Exact așa se întâmplă și în prezentul proiect de act normativ. O persoană care a fost pedepsită cu patru ani de închisoare sau mai mult sau, atenție, care a săvârșit o infracțiune, care ar fi putut fi pedepsită cu patru ani sau mai mult de închisoare, este supus confiscării extinse pentru o perioadă de cinci ani înapoi din momentul săvârșirii respectivei infracțiuni.

Legiuitorul prezumă așadar că, în mod obligatoriu, o persoană, care într-un anumit moment a făcut un abuz în serviciu în calitate de funcționar public, a fost infractor și pe perioada de cinci ani de dinaintea săvârșirii infracțiunii. Aceasta mi se pare o eroare legislativă majoră, de fapt o capcană, care va putea fi utilizată împotriva unor cetățeni de toți procurorii și judecătorii rău intenționați. Foarte interesant în contextul acestui proiect legislativ este că efectele lui se propagă, atenție, împotriva tuturor rudelor, finilor, concubinilor și, în general împotriva oricărei persoane a dobândit vreun bun de la persoana declarată ulterior drept coruptă , dacă aceștia știau sau ar fi trebuit să știe că respectivele bunuri proveneau dintr-o faptă ilicită. Expresia "ar fi trebui să știe", le garantez de pe-acum tutoror cititorilor, dacă rămâne în proiecul de lege, va genera nenumărate abuzuri. Cum poate un procuror să aprecieze că o persoană oarecare ar fi trebuit să știe un anumit lucru? Cum poate proba acest lucru? Cum va putea un judector să aprecieze dacă acuzația respectivă este sau nu întemeiată?

Și, cum arătam, tot în cursul săptămânii trecute s-a mai petrecut un eveniment cel puțin la fel de deconcertant. În numele instituțiilor pe care le reprezintă, Înalta Curte, Consiliul Superior al Magistraturii și Parchetul General, Cristina Tarcea, Mariana Ghena și, respectiv, Augustin Lazăr au semnat o declarație comună. E greu de spus ce i-a apucat. Dar declarația comună se referă tot la combaterea corupției. Și este tot un document discutabil. Prin semnătura lor, cele trei instituții se angajează să susțină strategia națională anticorupție 2016-2020. Interesant! Din cel puțin două puncte de vedere. În primul rând, am putea să tragem concluzia că până acum, din 2016 până în prezent, deci timp de aproape un an, cele trei instituții au dormit. Și că nu au susținut în niciun fel strategia națională anticorupție. După care s-au trezit brusc. În realitate, această strategie națională anticorupție a reprezentat în sine un document pe care toate instituțiile statului s-au angajat să-l respecte. Încă din 2016. De ce mai era nevoie acum de această declarație? Ce semnal transmite ea, în condițiile în care corupția nu s-a diminuat ci a crescut, dovedindu-se faptul că instituțiile implicate au acționat greșit? În al doilea rând - și asta mi se pare și mai semnificativ - două dintre cele trei insitituții, conform Constituiției, nu au de fapt nicio treabă legată de combaterea corupției.

Înalta Curte de Casație și Justiție are ca principală și unică obigație aceea de a aplica legea în mod drept și nepărtinitor printr-o corectă evaluare și administrare a probelor împotriva și în favoarea unei persoane supuse judecății. Magistrați Înaltei Curți trebuie să fie niște judecători buni și competenți și în niciun caz niște cavaleri ai războiului împotriva corupției. În acest scop, ei sunt dotați cu robe și nu cu armuri. Același lucru se poate spune în alți termeni și despre membrii Consiliul Superior al Magistraturii. Această instituție are sarcina de a apăra independența justiției și de a se pronunța în legătură cu modul în care instanțele funcționează. Nici membrii CSM nu sunt niște cavaleri templieri. Nici ei nu au ce să caute în vreun război. Chiar dacă acest război este nobil și se cheamă războiul împotriva corupției.

Rezultă că două instituții extrem de importante ale statului, Înalta Curte și CSM, s-au asociat cu cine nu trebuiau să se asocieze și au încheiat un pact, un fel de protocol cu judecătorii. Dacă această horă ar fi fost necesară sau chiar indispensabilă luptei anticorupție, mă întreb oare de ce aici nu a fost invitată și cea de-a patra parte, respectv apărătorii părților? Pentru că, nu-i așa, anticorupția este un bun al tuturor, nu doar al judecătorilor și procurorilor.

În paranteză și în final mai trebuie să adaug că, în momentul în care se așteaptă de la el să-și onoreze câteva angajamente importante asumate în fața națiunii, domnul Tudorel Toader, încă ministru al Justiției, nu face altceva decât să semneze actele de primire ale succesiunii Monicăi Macovei. O succesiune grea. Pe care putea să o evite invocând "beneficiul de inventar".

Sorin Rosca Stanescu