• Tweet

Aplecat asupra mormântului fratelui său Yoni, urlându-și durerea de supraviețuitor, tânărul va fi realizat, în acel moment, în acel loc, pe acel pământ al istoriei create de însuși Yahve, că destinul său de fiu al neamului său este să îi ofere ceea ce alții refuzaseră din teamă sau simplă înțelepciune. Poporului său, cel ales din rădăcina istoriei umane, trebuia să i se ofere măreția primului Templu, marmura celui de-al doilea, treptele spre existența eternă, să i se pietruiască drumul spre acel divin inexiplicabil, atot-puternic care decisese conventul cu proprii săi strămoși.

Moartea colonelului Yonatan Netanyahu, ucis în Uganda în timpul raidul de pe aeroportul din Entebbe, organizat pentru salvarea unui grup de turiști israelieni ținuți ostateci de ultimul învingător al imperiului britanic, așa cum îi plăcea să se intituleze celebrul sergent Idi Amin, va elibera energia necesară, descătușarea prometeică din tânărul Bibi Netanyahu. Alături de el, la înmormântarea militarului, în acea zi, se aflau mai toți leaderii tinerei republici israeliene. Unul dintre ei, devenit prim ministru și apoi președinte, Simon Peres, își va aminti exact momentul astral când Bibi va deveni bărbatul de astăzi. Se citea kaddish, se intonau rugile eterne, atunci când ochii lui s-au schimbat. Profetic rebel al lumii iudaice, se va fi forjat atunci în văzul pamântului și al cerului. Din îmbrățișarea durerii și a disperării se va fi ridicat bărbatul timpului care, violent, dădea buzna peste ei. El, care va deveni al nouă-lea prim ministru și primul născut în Israelul liber, crescut pe străzile Ierusalimului, el care va fi soldat și apoi ofițer, luptând în mai toate războaiele creatoare de statalite iudaică, rănit în timpul operațiunii Isotope, pășind în Siria sau participând la victoria nesperată din acel blestemat de Yom Kippur, el era chemat să dăltuiască noul frontispiciu regal al națiunii sale. Istoria prinților deșertului va înregistra în excepționalul său jurnal mitologic micul cutremur pe care Benjamin Netanyahu l-a creat atunci când a devenit leul din Iudeea. Cei din jurul său nu vor înțelege că istoria alesese deja pe unul dintre ei.

La decenii diferență, lumea eroului din Entebbe este dispărută, ca și visele, iluziile sau doar bucuriile ei. Aflat la putere de peste 12 ani, Biby Nethanyahu nu mai crede în mitologie. Deși arhitect de profesie măreția templului nu a reușit să o clădească, nici măcar prima treaptă nu a desenat-o. Peste zidul de odinioară al miticului Yerushalaim se află doar orizonturi schimbate, ambiții enorme și ape învolburate. Urcând în mașina blindată, spre neplăcerea soției sale, va fluiera un vechi cântec european.

În drumul spre aeroport, coloana de mașini trece de un mic delușor de pe vărful căruia se vede ieșirea siriană, poarta damaschină. După intrarea prin poartă Damascului, la dreapta se află cartierul creștin, iar la stânga cartierul musulman. La mijloc, se găsește piața de ulei de măsline, Suk Khan al-Zeit. La stânga, înainte spre sud, prin cartierul musulman trece, pe locul anticului Cardo și al văii Tirapion, strada principală Hagay („a Văii"), în arabă El Wad, care străbate orașul vechi până în esplanada din fața Muntelui Templului. La o intersecție mai spre sud trece drumul de piatră denumit simplu Via Dolorosa. Spre nord pornește Calea Nablusului, prin care se ajunge în afara orașului, de unde călătorul își continuă drumul spre Samaria și Galilea, iar în vreme de pace, poate să ajungă la Damasc. Cele trei religii monoteiste se împletesc, se îmbină, se disting. Numai parcurgând pe jos, respirând aerul și călcând pietrele poți să alegi între cei trei piloni ai lumii. Nu există metru în acel oraș unde să nu fi trăit un profet, unde un înger să nu se fi rugat, iar un apostol să nu fi suferit. Pentru a înțelege acel oraș trebuie să alegi. În mecanismul alegerii, în credința exprimată de tocmai alegerea făcută, de milenii, s-a construit cel mai complex, cel mai stabil și cel mai cumplit conflict.

Otomanul care a cucerit orașul a refăcut poarta veche, iregulară a Romei. Astăzi este și cea mai frumoasă dintre cele patru ale anticei cetăți. Semn că steagul verde al Profetului va fi acolo pentru totdeauna. Căci frumusețea unei porți arată dorința de înstăpânire, de imortalitate, de înfrângere a vremelnicului. Pe vremea romană, după înfrângerea regatului iudeu, în locul acela uitat de lume, nu mai contau frumusețea sau măreția, semne ale statorniciei. Iar Netanyahu știe aceste lucruri, fiind egal cu și protector natural al prezenței eterne a poporului său printre acele pietre.

Ochii lui privesc prelung drumul. Atinse ușor mâna soției. Ochii ei erau la fel de frumoși ca și atunci când i-a văzut prima dată. Femeia răspunse printr-o imperceptibilă tresărire. Erau amândoi tensionați, iar atingerea le dădea încredere. Nu mai erau tinerii din valea Iordanului, acolo unde se refugiau cu bicicletele și copii, în zilele de vară toridă ale Ierusalimului. Atunci totul părea simplu. Băiatul cel mare tocmai descoperea intrigat și uimit șopârlele, iar cel mic abia călca iarba. Sarah, autoritară, dădea indicații tribului ei. Acum se aflau într-o mașină, mai degrabă un tanc, care putea fi oricând o țintă. Sarah era panicată tot timpul când Bibi pleca singur. Prefera să fie cu el, măcar dacă este să se întâmple ceva să fie cu el. Ajunseseră la vârsta la care cei doi aveau nevoie să fie împreună, să aibă liniște. Mama lui așa îi spusese, ai să vezi că Bibi va lua totul, ca și Yoni. Așa sunt soldații din familia noastră. Fără tine, Bibi va fi tot timpul nesigur. Stai lângă el, orice ar veni peste voi. Secunda aceea intimă îl asigură pe primul ministru că este încă seful familiei și al țării. Întrerupând-o brutal, aghiotantul intoarse puțin capul spre interiorul mașinii anunțând sec: trei minute. Atât mai aveau până când ajungeau la aeroport.

Donald Trump trebuia să aterizeze în mai puțin de o oră, venind de la Riyad, capitala Arabiei Saudite. Ciudat, se gândi, prima vizită a unui președinte american nou ales să aibă loc tocmai într-o țară arabă. Ce s-a mai schimbat lumea asta! În adâncurile sale știa că ceva nu este în regulă. Oare ce au discutat saudiții cu Trump. Oricum îi va spune că este cel mai bun prieten al Israelului. Dacă transferă și ambasada lor la Ierusalim atunci voi ști că ne este prieten. Saudiții ăia au bani cu nemiluita, i-au oferit un hotel întreg pe timpul vizitei, eu a trebuit să ma rog de ministrul meu de finanțe să îi plătesc un cadou mai serios lui și Melaniei.
Gândurile lui deveniseră reci. Dacă Donald s-ar opri din a vorbi atît de mult despre pacea noastră, poate că am avea timp să negociem ceva serios. La fel ca și Obama, că și ăla vorbea atât de mult despre pace încât, în opt ani la Casa Albă, mai că ne-a băgat în război cu toată lumea din jur. Ce se întâmplă cu oamenii ăștia de cred că pot să înțeleagă, propunând soluții luate din ziare și care nu pot fi folosite? Măcar Trump a venit la Ierusalim, a doua capitală din periplul de trei. Ce traseu și ăsta să aleagă? Riyad, Ierusalim și Vatican.

Ca să reducă impactul imagologic al Ierusalimului egal cu capitalele țărilor pe care Trump le vizita, una fiind protectorul celor două moschei sfinte ale islamului iar cealaltă fiind tocmai cetatea de scaun a lui Petru și bisericii sale creștin-romane, Tillerson, secretarul de stat american tocmai declarase că orașul Tel Aviv era leagănul iudaismului. Idee mai nebunească și falsă nu putea fi găsită. Satul ăla nu exista când marii regi evrei construiau primul templu. Tillerson șocase Israel prin prostia debitată. Tocmai ca să umilească Ierusalimul, leagănul și simbolul independenței Israelului. Trump nici măcar nu a reacționat la cuvintele spuse de către omul său. Bibi întorcea pe toate părțile înțelesurile ascunse ale traseului internațional ales de Trump. Da, clar, va vorbi doar de pace. Se duce și la papă, să vezi cum disparăm iar din peisaj, căci papa și arabii se înțeleg bine. Vechiul joc politic, de peste 1000 de ani. Exact ca și ceilalți. Fără să vorbească de eternitatea noastră. Coborâse din mașină deja îngândurat. Și totuși despre ce au vorbit ăia în Riyad?

Dacă, în prima zi a vizitei sale la Ierusalim, Donald Trump a reușit să folosească toate cuvintele potrivite a fost pentru că dicționarul care i-a fost atașat materialelor pregătite înainte de vizită, fusese special limitat, pentru a nu îi permite prea multe devieri neașteptate de la linia generală a politicii SUA. Era cu capul mare și se lăuda peste tot cu succesul vizitei sale din Arabia Saudită. Mai avea puțin și îi invita pe saudiți la un ceai în vila lui Netanyahu. La semnalul lui Kushner, acesta observând iritarea crescândă a gazdelor israeliene față de laudele socrului la adresa celor din Riyad, Trump a dat drumul la placa sa preferată, indicând Iranul drept rădăcina tuturor relelor. Bibi tocmai asta dorea să audă, deși nu prea se lega cu ultima etapă a turneului său, întâlnirea de la Vatican, de unde veneau semnale contradictorii cu privire la pozițiile catolicilor europeni în ceea ce privea politica nucleară iraniană.

Imens, mai mare decît Bibi însuși, îmbrăcat în costume largi special pentru a îi ascunde corpolența masivă, parul galben ca soarele și cu o nevastă superbă alături, Trump nu a realizat o clipă că israelienii sunt mai mult decât atenți la fiecare gest al său. Totul începuse cu o decizie a sa, pe care înalta școală de analize de la Ierusalim, o va scruta pentru mult timp, a fost cât pe ce să îi anuleze prietenia cu Israelul. La începutul mandatului său, își numește ginerele co-ordonatorul politicii americane în orientul Mijlociu. Amănuntul care a trecut neobservat dar foarte important pentru orice analist a fost acela că ginerele este evreu, iar alegerea unui evreu pentru a promova politica americană în regiune este cel puțin ciudată. Ori mentalitatea lui Trump era pur sânge antisemită de genul "ocupa-te tu că ești evreu de-al lor" ori marele blond dorea să își acopere incompetența, în cazul unui eșec, spunând "dacă nici un evreu nu reușit, eu ce pot fac mai mult?". În ambele situații Israelul s-ar fi aflat într-o poziție extrem de slabă, iar misiunea lui Bibi era tocmai să afle ce gândea cu adevărat președintele american.

Pentru ca toată lumea să fie mulțumită, Trump a făcut inimile evreilor din toată lumea să se umple de mândrie, cu prezența sa la Zidul de Vest din Ierusalim, în timp ce fiica sa Ivanka, convertită din dragoste pentru Kushner la religia mozaică, a vărsat o lacrimă în apropiere, din secția rezervată femeilor. Dar aceste gesturi teatrale, nsolide ca mesaj popular, nu reprezentau exact mesajul pe care Netanyahu îl aștepta de la Trump.

Ce au vorbit ăștia în Riyad? Aceasta era întrebarea cheie iar serviciile de informații israeliene nu reușeau să înțeleagă mesajele contradictorii pe care le primeau pe diversele canale arabe aflate sub autoritatea lor. Un singur răspuns, indirect, a venit ca o bombă. La nici 48 de ore de la vizita din Riyad, sultanul Qaboos al Omanului a transmis prin consulatul său de la Frankfurt, o întrebare oncologului care îl trata. Cît mai am de trăit? La răspunsurile alambicate ale neamțului, care nu dorea să îl anunțe că nu mai prinde un an de zile, datorită metastezierii tumoarei intestinale, pe firul comuncațiilor a intervenit un prinț necunoscut, care, direct a cerut pronosticul de timp. Prințul acela se afla fizic în biroul sultanului. Fapt neîntâlnit în lumea rigidă a regalităților arabe. O astfel de prezență presupunea nu numai existența unei prealabile înțelegeri a situației medicale grave în care se afla sultanul dar și faptul că, altceva, un eveniment mult mai serios, impusese lui Qaboos alegerea de urgență a unui moștenitor. Prințul respectiv nu părăsise niciodată lumea arabă, preferând să fie reprezentant al Omanului în Qatar.

Analiștii de informații versați au realizat că ruperea tradițiilor de succesiune, imuabile în cazul Omanului exprimă o urgență politică a suveranului muribund față de o situație care avea consecințe asupra dinastiei. Ori cum Oman era asigurat militar și din punct de vedere securitar exclusiv de către Regatul Unit, încă de la lovitura de stat care l-a adus la putere pe actualul suveran, SUA fiind doar de câțiva ani integrate în dialogul respectiv, graba cu care se acționa exprima exact ceea ce israelienii se temeau cel mai mult. În spatele întrebării de fapt avea loc un transfer de suzeranitate controlată dinspre Londra spre un alt actor modial.

Singurul care ar fi putut să ofere calitatea egală a protecției britanice nu era decât micul regat Qatar. Și numai dacă, al Thani din Qatar avea pregătit un sponsor cu rețea vastă și solidă în lume, deja decis să suporte riscurile unui astfel de pivot. Doar cîteva țări din lume erau capabile de asemenea acțiune, SUA,China, Iran sau cel mai puțin probabil Rusia. Bomba nu se afla în informația ca boala îl va ucide pe sultan mai repede decât acesta spera, ci în faptul că stoicul sultan, care preluase regatul cu doar un kilometru de stradă pietruită si cu o mortalitate la naștere de aproape 100%, încerca să ajusteze limitarea biologică la evoluția unor evenimente necunoscute de către Israel. Cu scopul de a pregăti țara nu numai în fața unei succesiuni complicate ci și în fața unor schimbări decise de sponsorul său cel mai prețios și anume Qatarul, Qaboos va decide ruperea totală a liniei succesorale, impunând un prinț practic de influență qatareză. Mutarea arunca în aer orice analiză despre capacitățile de viitor ale SUA de a ajuta Israel. Căci dacă puterea globală din spatele Qatarului era America, atunci însemna că Trump, la Riyad, pierduse dialogul anti iranian (nemesisul istoric al Arabiei Saudite fiind exact Iranul), iar Israelul ar fi fost înconjurat de dușmani din toate direcțiile. Încrederea în Trump s-ar fi prăbușit iremediabil la Ierusalim iar consecințele interne ar fi fost fatale lui Netanyahu. Pariind pe Trump, pierzînd în fața Qatarului, Netayahu ar fi devenit un paria pentru societatea israeliană.

Situația devenea și mai dramatică dacă mișcarea era chineză. Golful Oman pe mâna Chinei însemna completa excludere a SUA din spațiul de retenție tradițional ocupat de ele, Israelul fiind astfel obligat să rescrie în totalitate dicționarul său de securitate. China nu dovedise niciodată că înțelesese exact jocul complicat din Orientul Mijlociu, interesele sale comerciale fiind doar îndreptate spre asigurarea fluxului permanent și neîntrerupt de resurse petroliere pe care economia sa le folosea. Orice complicație care punea în pericol acest flux era privit ca act ostil la adresa intereselor naționale chineze și numai cei care o pățiseră puteau povesti ce înseamnă enorma presiunea chineză. Pentru China, Iranul nu reprezenta o amenințare. Prezența Chinei pe culoarul modial al petrolului, ar fi însemnat o prezență mult mai accentuată a Iranului și o creștere a influenței acestei țări asupra lumii arabe. Pe de altă parte, pentru Israel, China reprezintă o putere pe care nu o înțelege, căreia nu are ce să îi ofere și care nu poate să îi asigure nici măcar o fracțiune din necesarul de securitate. Bibi Netanyahu avea de ce să fie nervos.

Vizita la Ierusalim a lui Trump a avut mai multe puncte simbolice. Prima seară a culminat cu un festin oferit de Benjamin Netanyahu la domiciliul său din Ierusalim. Cu ochii iluminați, cu vocea tremurândă, acesta s-a dezlănțuit în laude hiperbolice care s-au luat la întrecere cu hiper-adjectivele auzite de către președintele american de la saudiți. În prezența lui Trump și ascultând tonul exaltat, aproape extactic din vocea lui israelianului, cineva ar putea ajunge cu ușurință la concluzia că, după opt ani lungi și periculoși ai lui Barack Obama, Israelul are în sfârșit un prieten la Casa Albă. Bibi își îndeplinea perfect misunea pe care și-o propusese.

Cu Trump, desigur, lucrurile se pot schimba dramatic într-o secundă. Un singur tweet mai zvelt, o acuzație nefondată sau o afirmație scandaloasă - toate inevitabile la Trump - și momentul magic trece. Dar până acum, după Riyad și aflat în Israel se descurcă bine. Este prezidențial. Proiectează o imagine a popularității și chiar a stăpânirii de sine care este în contradicție cu imaginea de acasă. Și indiferent dacă îi pasă sau nu, câștigă inimi și minți israeliene. Nu și pe cea a lui Bibi și celor din spatele lui.

H.D. Hartmann