• Tweet

Situația explozivă din Mediterana de Est este o consecință atât a proceselor macro-istorice, cât și a factorilor circumstanțiali. Trei sunt cele mai importante procese structurale, macro-istorice din spatele crizei.

Primul proces structural, care a fost recunoscut (ca atare acceptat) de către Barack Obama și accelarat isteric de către Donald Trump, este criza hegemoniei americane și relocalizarea ei treptată din Orientul Mijlociu și Europa. Al doilea proces macro-istoric este incapacitatea permanentă a UE de a articula un proiect politic comun privind apărarea și securitatea. A treia tendință structurală este creșterea și răspândirea economică globală a Chinei. Dar aceasta este o tendință care nu este încă capabilă să exercite hegemonia și puterea globală dincolo de vitalul „arc asiatic" al țării - Asia Centrală, Oceanul Indian, Asia de Sud-Est, Himalaya. Deși presiunea comercială a Chinei este imensă, ea nu va fi creditorul apariției unei noi Turcii geo-politice. Dar, expansiunea permanentă poate ajuta indirect, fără voie, independent de voința celorlalți un culoar neo-otomanic deja în creștere și perfect necesar supraviețuirii națiunii turce.

Combinația acestor trei procese structurale creează instabilitate hegemonică în Eurasia și zone pentru exploatarea acesteia de către puteri regionale, precum Turcia. Factorii circumstanțiali ai crizei din estul Mediteranei sunt „construcțiile" proceselor structurale-permanente. Se evidențiază astfel detectarea hidrocarburilor în ZEE din Cipru, Egipt și Israel, instrumentalizarea imigranților-refugiați de către regimul Erdogan (așa cum a arătat criza din martie 2020), pentru ca UE și NATO să sprijine poziția Turciei în Siria și Libia sau implicarea în nordul Irakului (atunci când armata turcă a invadat cu scopul declarat de a neutraliza gherilele kurde).

Alături de aceste procese masive de inginerie geo-politică avem de aface și cu o epoca nouă, diferită, dar substanțială ca esență, majoră și stabilă, cea a Turciei lui Erdogan. O perioadă complexă, plină de neprevăzut, dar intrucâtva cunoscută de istorie. Apariția otomansimului nu este o noutate, prețul plătit de către ridicare primului imperiu otoman fiind Constantinopol și dispariția cataclismică a imperiului roman de răsărit. Pentru multe țări din arcul estic și oriental, apariția celui de-al doilea otomanism ar trebui sa pună aceeași întrebare: cine va fi țara care va plăti cu existența ei, cine va fi imperiul ca va dispărea dacă neo-otomanismul de la Ankara reușeste.

Deși lumea critică cu ferocitate așa zisa islamizare a societății turce, (de parcă turcii ar fi fost francezii care au laicizat statul lor încât au schimbat catedralele, care sunt astăzi incendiate intenționat, cu moschei mai luxoase decît cele din lumea arabă), ceea ce observăm la Ankara ca fenomen politic are loc peste tot în lume. Peste tot, acolo unde economiile sunt liberale și sociale în același timp și nu sunt strangulate de diverse paliere de dictaturi birocratice (de tip UE sau, mai nou, organizații mondiale cu structuri neomarxiste cum este OMS sau ONU), are loc o re-naționalizare a interesului regional și politic, o reorientare masivă a societăților către exploatarea fundamentală a proprietății statale in favoarea construcției și apărării intereselor mai largi, nevăzute dar extrem de clare ale unei națiuni. O reemergență națională, imperialistă și deci extrem de neplăcută celor care cred în internaționale socialiste, creștin democrate sau germanofone, americanofone sau mai nou universal asexuate și neapărat anti rasiste. Peste tot în lume, incluzând în SUA, are loc o renaștere motivată civilizațional a puterii imperiale naționale, cu piloni concreți de definire a acestora.

În cazul Turciei, pierderea imperiului otoman și a fruntariilor sale reprezintă nu numai nostalgia istorică a marelui sultan dar și o încercare disperată de a reașeza, în firescul logicii naționale, a influenței turce în mările altădată interne ale vechiul imperiu. Identic încearcă Marea Britanie cu ieșirea din Uniunea Europeană, Franța cu noua politică France-Afrique (botezată astăzi altfel, dar la fel de violentă și de imperialistă ca și cea a lui De Gaulle), SUA cu zidul anti imigrație. Numai la București, propagandaștii stalinieni, cu sau fără pașaport american, mai cred în democrația internaționalistă, refuzând să vadă efectele negative ale minciunilor pe care le susțin. UE și ea încearcă un imperialism de data această pe principiile asexuate ale neo-marxismului primitiv, unde a purta o mască de Hallowen înseamnă a fi rasist sau a citi pe Adams și Smith înseamnă că vrei să votezi un nou Hitler. Peste oceane, China face la fel, reconfigurând Marea Chinei de Sud, politică blamată de SUA și noul său naționalist de la Casa Albă, din motive pur imperiale, nici de cum apărând loial și dezinteresat aliații asiatici post belici ai Washingtonului.

Președintele turc Recep Tayyip Erdogan se află, astăzi, într-o misiune de redesenare a Mediteranei de Est. Nimic mai mult, nimic mai puțin. Drumul său politic a fost de la început extrem de clar. A propus refacerea unei Turcii puternice, economice, sociale și politice, cu o singură moschee recent revopsită din ultima mare catedrală a creștinismului roman, un singur padișah, o singură armată și o singură realitate geo-strategică. Restul jocului european, multifațetele democratice inexistente în realitatea lor, dar inventate de diverși birocrați de tip Tusk, polonezul exilat de poporul său, jocul asiatic al Chinei sau apropierea de Moscova, nu sunt decât elemente care să ajute aceasta noua renaștere turcă. Misiunea luI Erdogan nu se va termina cu dispariția sa fizică ci va continua prin maturizarea elitei intelectuale turce care refuză de doua decenii mesajul internaționalist al Bosforului helenizat, ocupând deci ferm marile școli de cercetare din interiorul Turciei asiatice, adică exact locul de unde a izvorât primul imperiu otoman. Cine își imaginează că după moartea lui Erdogan jocul se va schimba și timpul coruperii occidentale a armatei turce, influenței nefaste a tot felul de ageamii de la Paris, Berlin sau Bruxelles se va întoarce, este ori naiv ori nu înțelege mixul exploziv creat de intersecția elementelor macro politice cu necesarul individual național turcesc.

Pentru România, care are de două decenii, comportament de stat ocupat, jocul turc este periculos. Așa cum nimeni nu vede ridicarea unui mare dușman anti românesc prin inflamarea iresponsabilă a liniei Varșovia-Kiev, (ignorată germanofil de către București - puțină istorie militară să se citească și nici un general roman sau locatar cu chirie la Cotroceni nu ar mai dormi în fața pericolului de distrugerea națională pe care democrația internaționalizată o pregătește României prin ridicarea Poloniei ca axă anti rusească) așa și ultimile mișcări turce pe Marea Neagră sunt efectiv neînțelese (din motive simple de lipsa de educație și carte serioasă) de către conducerea românească vremelnică impusă de Bruxelles sau alte capitale europene.

Totul începe cu un adevăr istoric de netăgăduit. În cadrul societății turcești și în peisajul politic fragmentat al țării, există un consens generalizat și neschimbat de un secol, că decizia de a ceda insulele din Marea Egee către Grecia a fost o greșeală extraordinară a puterii republicane turce de la finalul primului război mondial. De fapt cedarea s-a făcut la ordinul Londrei prin influențarea unui coleg al legendarului Kemal Ataturk. Istoria consemnează și șantajul financiar la care tânăra republică turcă a fost supusă de către bancherii britanici, care au amenințat cu blocare finanțării comerțului maritim turcesc dacă acele insule nu sunt cedate Greciei. Kemal Ataturk a fost obligat să accepte târgul, oferind însă unei Grecii extrem de labile politic, instabile economic și arțăgoase nationalist eternul motiv de corupere a legii mărilor în favoare unei puteri europene sau alteia, așa cum interesele proprii o cereau în diferite etape istorice. Instabilitatea grecească, cunoscută și abil manipulate de către Marea Britanie a produs o frustrare istorică enormă în Turcia. Erdogan a înțeles acest adevăr și a construit prin el noul otomanism.

Astfel, în 2017, la ceremonia de primire în Grecia a primului președinte turc din ultimii 65 de ani, Erdogan l-a uluit pe președintele grec Pavlopoulos spunând că tratatul de la Lausanne din 1923, care a stabilit granițele Turciei moderne după prăbușirea imperiului otoman, trebuie revizuit. Declarația directă și abrazivă, nu a căzut bine la Atena, tulburând coteriile noilor baroni financiari ai Greciei, respectiv Franța, Germania alături de, desigur mica, dar nervoasa în ale democrației trans-sexuale, Olanda. O astfel de declarație punea în valoarea internă poziția lui Erdogan și devenea semnalul asteptat de mult timp de către Moscova, că politica sa istoric apropiată de Grecia era caducă. Ortodoxismul grec, deși construit din daniile marilor voievozi români (o plăcuță nu exista pe Muntele Athos pentru a aminti imensele resurse financiare și de influență dăruite de domnitorii români de-a lungul secolelor pentru ridicarea marilor mănăstiri grecești) nu mai avea valoarea în timpul marilor conducte de gaze care să alimenteze nu numai nevoile Germaniei dar să și finanțeze procesul de blocare a marelui dușman persan care se inflitrase (prin dezastrul sirian și cedarea americană din Irak) deja în Marea Mediaterană.

Declarația lui Erdogan, în chiar inima Atenei, necunoscută românilor (căci ei erau preocupați cu Portocală și pe unde a mai fugit Elena Udrea, sau puțin mai aproape, erau repede iubitori, la ordinul intelectualilor decadenți de la București, de marile definiții lingvistice care indicau acte sexuale rapide de colt de stradă) devenea la acel moment semnalul că Europa va avea probleme serioase și de lungă durată. Erdogan declama în fața gărzii republican grecești, drepti și cu renumiții ciucuri de la ciorapi, exact visul otoman al turcizării meditarenei. Europa afară, SUA afară, Turcia șeriful mării cu negocieri subtile și ascunse pe zona Israel.

Ca să înțelegem exact profilul situației din estul Mediteranei trebuie să înțelegem că Ierusalim nu are nevoie de Muntele Athos decât dacă Turcia refuză să devină elemental asigurator, de rezervă pentru adevăratul joc al său. Și nici atunci Atena nu reprezinta mare scofală. Pericolul iranian este mult mai grav decît mica problemă a granițelor dintre Grecia și Turcia sau războiul gazului pe care Israel dorește să îl folosească pentru a juca major pe piata energiei europene, tocmai ca să țină în șah capitalele pro palestiniene ale vechiului continent. Pentru a opri Iranul, Israel se va înțelege cu Turcia. A făcut-o deja cu UAE, nu pentru că iubește uniunea de șeicate care declara numai acum un deceniu că evreii vor fi sclavii lor pentru totdeauna, dar pentru a obliga Europa să înceteze cu obsesia supraviețuirii tratatului nuclear și permanenta insultă palestiniană. Erdogan a înțeles perfect intențiile reale ale Ierusalimului, fiind neo-otoman și respectând locul de origine a triadei monoteiste a lumii romane, a oferit exact ceea ce Israel și SUA cereau: blocarea Iranului în Mediterana.

Pentru a arăta exact puterea sa, la un exercițiu comun NATO, va ordona atacul cu laserul de identificare a țintei asupra unei nave franceze. Nu cu Parisul vorbea Erdogan, ci cu Washington. Erdogan transmitea astfel la Washington mesajul că nu va ezita, dacă istoria i-o cere, să apese pe buton, indiferend dacă opoziția din Mediterana este aliat NATO sau nu. Trump exact acest lucru dorea să audă. Acționând ca el, Erdogan îi transmitea că nu are nici un fel de problemă de alianțe. Ele vin și pleaca, Turcia rămâne. Exact cum gândește și acționează Trump. Erdogan transmite, prin acel gest aproape de limita unui atac kinetic real la adresa unui aliat din interiorul NATO, că dacă Turcia trebuie să renunțe la NATO, o va face fără nici un regret. Semnalul perfect pentru recipiandarul perfect. Fără să realizeze gravitatea faptului consumat într-un colt de Mediterana, Franța a primit în plin prima salvă a unui război imposibil pentru ea de câștigat. Alegerea Franței ca declaratie la Washington nu este întâmplătoare, căci Macron nu există în ecuație, deși trimite tot felul de bărcuțe pompos intitulate fregate în Mediterana. În disputa dintre Turcia și Grecia, aceasta din urmă se află izolată total fără dictatura birocratică de la Bruxelles.

Ca atare, problema reală la Atena nu o reprezinta pericolul iranian, așa cum consideră partenerul său financiar Israelul sau cum o asumă ca politică națională SUA. Grecia fără UE nu poate face față nici presiunii israeliene, care în schimbul finanțării exploatării gazelor din Leviatan, va cere blocarea Iranului și nici presiunii turce care aceleși gaze le dorește. Tocmai de aceea Franța a îmbrățișat jocul grecesc. Nu din dragoste de democrație ateniană ci din interese profund geo-politice care vizează Iranul. Un Iran expandat în Mediterana pune probleme serioase expansiunii turce cu asigurare rusească. Cei doi sunt însă exact sponsorii păcii din Siria și Libia. Franța consideră acele zone ca fiind de interes strategic deci orice formă de presiune pe care o poate încuraja la adresa Turciei în principal și Rusiei, în particular, devine un instrument prețios de politică externă, furnizată gratuit de chemările Eladei speriate și, spre uluirea de mai tîrziu a Parisului, extrem de periculoasă pentru el. Rezumând, nu despre Grecia sau de gazele descoperite este vorba, ci despre Iran, pentru Israel și SUA, si de Turcia/Rusia pentru Franța și UE.

Pentru Turcia, obținerea accesului la sursele de energie este un obiectiv cheie al politicii sale externe și o chestiune de suveranitate teritorială, drepturi și corectarea nedreptăților din trecut. Spre nemulțumirea Ankarei, tratatul de la Lausanne a făcut din Marea Egee un lac grecesc și a permis Atenei să conteste accesul Turciei la marile culoare comerciale după bunul său plac. Turcia este un actor regional important prin structura industriei sale globalizate, în același timp oferind o piață de consum de 77 de milioane de oameni. Ca atare imperialismul său regional constă în satisfacerea nevoilor de capital ale rețelelor sale globale de capital. Acestea constau dintr-o rețea de interese în principal germane, ruse, japoneze, italiene și americane (afaceri și apărare), în care Turcia participă la o relație de interdependență. Garantul acestor mecanisme globalizate nu este altul decît neo-otomanismul lui Erdogan. Ca tehnologie a puterii personale, Raisul folosește o armată turcă fidelizată prin exploatarea tradițiilor sale istorice și imperiale. Ultima lovitură de stat impotriva lui a fost, de altfel, decesul armatei turce construite de către NATO.

Dar nu totul se reduce la structurile interdependente dintre capitalul turc și cel străin. Statul turc are o autonomie lărgită, atât față de capitalul turcesc, cât și față de acțiunile sale globalizate, astfel încât să poată acționa obiectiv și neutral. Statalitatea turcă nu trăiește de pe urma capitalului. Ci este exact invers. Erdogan a creionat un mecanism intern prin care devine nu numai garant evident al securității intereselor tuturor capitalurilor, dar și al intereselor statului și ale societății. Cu cât jurisdicția teritoriului turc este mai mare și cu cât accesul acestuia este mai liber la sursele de producție a materiei prime, cu atât este mai bine pentru stat și pentru rolul raisului de redistribuitor al bogăției la nivel social social. Astăzi, Turcia are trei fronturi de război și două probleme în așteptare (deși în alte circumstanțe în așteptare ar putea fi doar unul): frontul extrem de complex al Siriei, Libiei, frontul kurd din sud-estul Turciei și problema kurdă din nordul Irakului. Fără accesul direct la finanțele mondiale prin monolitul industrial militar al statului turc și fără autoritate totală asupra culoarului gazier care începe în Libia ca să se încheie în Europa, nici un joc turc nu poate fi considerat victorios. Erdogan o știe și a acționat fără greș până acum.

De aceea este extrem de importantă mutarea Turciei pe Marea Negară. Exact pe acest echilibru, atent construit, mizează Turcia atunci cand, discutând despre gaze, anunță că descoperirile din Mediterana sunt aliniate ca importanță cu cele din Marea Neagră. Doar acum câțiva ani o mare companie americană care dăduse de pământ cu doua guverne democratic alese de la București ca să nu plateasca un leu redevențe, anunțase că nu găsise rezerve de gaze îndeajuns de importante în platoul continental românesc. Apoi drepturile de exploatare, obținute gratuit, prin șantajul ordinar al unui ambasador american la București, au fost vândute unei companii globale din Rusia. (Curat parteneriat strategic!) Ca acum Turcia să susțină contrariul, că exact la granița sa maritime din Marea Neagră au fost găsite rezerve gaziere foarte mari și eficiente economic. LA ei da, la noi nu. Ciudata geologie mai are și Marea Neagră. Dreptul de proprietate asupra lor fiind reclamat printr-o declarație energică dar clară, echilibrul a fost astfel stabilit. Asigurarea se află în Marea Neagră. Gazul de la granița continentală turcească din Marea Neagră devine practic un element asigurator.

Observ cu amărăciune că jocurile pe Marea Neagră nu le face nici celebrul Deveselu sau măcar ipoteticul soldat american, care ostenit de munca din Polonia, se va bronza la Marea Neagră, (dacă Congresul SUA îi plătește vacanța). Mecanismul de autoritate asupra mării noastre va fi reglat doar de Rusia și Turcia. Prin mișcarea pe Marea Neagră, Erdogan definește identice conditii Europei și impune acelasi dialog cu SUA.

Nici mai mult nici mai puțin jocul turcesc elimină România din Marea Neagră, cel mult putem spune că face din România un stat dependent de deciziile economice, de dezvoltare, ecologice și de transport ale Ankarei. Și asta are loc cu tot cu mult lăudata și gonflata prezență militară NATO pe acest flanc. Așa cum a făcut cu Franța în Marea Mediterana, Turcia o va repeta și cu România în Marea Neagră. Așa cum știm din istorie, sultanul nu va ezita să acționeze.
Or fi SUA interesate de cele trei mări, pe care tocmai au anunțat că le finanțează securitatea (deși nu a văzut nimeni un dolar până acum, Polonia plătindu-și singură prezența americană pe teritoriul ei), dar Ankara tocmai că le-au anunțat că au pierdut una dintre ele. Baltica nu contează pentru, iar Polonia poate doar să spere că Belarus nu îi va bloca ruta terestră comercială cu Asia. Altfel, doar Marea Neagră oferea element de imersiune și revelanță pentru jocul EurAsiatic al României. De aceea pentru București vestea este cum nu se poate mai proastă.

În Piața Victoriei, transferul geo-strategic turcesc a fost recepționat cu masca pe față și cu un prim ministru apelând la deputații "mitralieră" pentru a scăpa de o moțiune de cenzură. Când a fost să fie dată jos dna Dăncilă, un liberal, grav bolnav de cancer, a fost adus cu targa ca să voteze, să fie numărul necesar de voturi, acum cînd Bruxelles nu a aprobat mazilirea domnitorului impus, "mitralierele" s-au declarat covidizate. Scena este de un umor nebun, dacă nu ar demonstra statutul de colonie de mâna a treia a României. La un astfel de București, paralizat de spaima ancestrală a șnurului de mătase și ocupat fizic de diverse multinaționale aflate într-un război economic total, ajunge mesajul Turciei cu privire la dialogul din Mediterana și jocul geo-strategic regional.
Singurul element de dialog mai serios al statului român, prezența la Marea Negră, ca punct strategic și culoar de rezonață, ca singur element de dezvoltare economică, devine subiect de negociere pentru puteri euro asiatice antagonice ca interese, dar toate la un moment dat , în istoria mai veche sau mai nouă, adversare declarate ale statalității românești.

În timp ce propaganda neo-marxistă la București atacă singura țară din lume care chiar nu i-a făcut nici un rău și anume China, peste capul românilor se decide destinul Mării Negre pentru următorul secol. Adică se decide destinul economic, național, civilizațional, militar și statal al României. Pentru că nu a fost atentă la minciunile neo-marxiste, pentru că a crezut în legendele civilizațiilor internaționaliste, așteptînd validări ideologice, culturale sau economice false, pentru că a executat, identic și permanent, în fața stăpânului aceleași gesturi de supus mancurtizat, pentru că a refuzat să își apere interesele naționale directe sau indirecte, România poate pierde totul. Iar în epoca 5G, a marilor culoare energetice maritime, terestre sau spațiale, care unesc practic capitalele lumii și ne fac vecini cu sistemul solar, a pierde înseamnă a dispărea. Acolo, pe scena lumii, unde imperii imense care păreau perene au dispărut în noaptea istoriei, ca stat ocupat, România nu mai contează absolut de loc.

H.D. Hartmann