• Tweet

„În jurul orei 22.15, poliţiştii IPJ Ilfov au fost sesizaţi, prin apel 112, cu privire la faptul că în localitatea Voluntari a fost găsită o persoană decedată. Poliţiştii s-au deplasat la faţa locului, pentru a stabili identitatea persoanei şi cauzele producerii decesului", potrivit Antena 3. Conform aceloraşi surse, moartea jurnalistului a survenit în urmă cu aproximativ 12 ore. Poliţia va deschide în acest caz un dosar de moarte suspectă.

În urmă cu exact o lună, omul de radio şi de televiziune îşi anunţa revenirea pe Facebook prin această postare: „Totul trece. În cazul de faţă a trecut şi ultima interdicţie şi după 30 de zile va spun iarăşi «Salutare!» M-am întors şi sunt acelaşi, cu aceleaşi ocupaţii. Voi continua să trollez demnitari, medici, profesori, popi, îngeri, catedrale, antisemiţi, homofobi, legionari, negaţionişti şi alte asemenea făpturi imbecile. Cu drag, ag".

Andrei Gheorghe s-a născut la 14 ianuarie 1962, la Lipeţk (Rusia). A absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, secţia rusă-engleză (1986). Între anii 1993-2009 a realizat emisiuni de radio: „13-14" (Pro TV, apoi Radio 21 şi Radio Total), „Cu Gheorghe şi Mihaiu" (Radio Guerilla).

A fost prezentator la „Lanţul slăbiciunilor" (Pro TV), „Gheorghe" (Antena 1), moderatorul emisiunii „Rătăciţi în Panama", director de programe Mediapro (1996-2003), consilier de marketing la Antena 1 (2003-2004), consilier şi realizator TV la Realitatea (2004-2008). În octombrie 2010, prezenta „Clubul de poker", la Prima TV, şi „Salutare Naţiune", la postul Prime TV din Republica Moldova.

Despre copilăria sa, Andrei Gheorghe spunea, într-un interviu pentru „Adevărul", în urmă cu doi ani: „In Mother Russia (n.r. - Mama Rusie) am nişte amintiri magice. Şi după ce m-am mutat în România, am continuat să-mi petrec vacanţele de vară şi de iarnă acolo. Normal că au fost magice, pentru că eram în vacanţă, nu eram inserat în acea existenţă. Pentru mine Rusia a fost un fel de tărâmul lui Oz. Era o altă ţară, unde oamenii vorbeau alte lucruri, unde totul era nou şi altfel decât la mine, unde eu eram străin. Sigur că era interesant. Când mergi în vizită, oamenii încearcă să fie drăguţi, totul e frumos, dar dacă trăieşti zi de zi, te plictiseşti. Normal că totul era perfect. Te plimbau, îţi arătau, era o încântare continuă. Şi nu mai vorbesc de faptul că o mare parte din copilărie mi-am petrecut-o într-o pădure care nu se termina. Adică nu era ca în povestea în care până la urmă şi la urmă dai de un drum. Nu se termina niciodată".

Brandul Andrei Gheorghe s-a vândut pe etichetele „dur", „arogant", „cinic". „Ăsta sunt. Sunt un sceptic, sunt aici de atâta amar de vreme, nu m-ai prins niciodată contrazicându-mă. Zic multe despre mine, dar niciodată altele. Sunt acelaşi. Nu suport proştii, reacţionez repede, mă rog la Dumnezeu să mă scape de mânie şi de furie, care mă mănâncă pe dinăuntru, să-mi dea înţelepciune. Ăsta sunt. Şi dacă îţi sunt prieten, nu sunt dur, arogant, din contră sunt calin şi pupăcios", mărturisea jurnalistul într-un amplu interviu acordat pentru „Adevărul", din care redăm mai jos câteva fragmente:

La 6 ani, te-ai mutat în România. Ţi-a fost greu să renunţi la pădurile ruseşti?

Nu, nu cred că mi-a fost mie greu vreodată să renunţ la ceva. Mai ales când eram copil. La graniţă erau nişte tipi mari, fioroşi, cu mustăţi. (râde) Mi-am făcut prieteni, am avut gaşcă. Ne-am bătut, apoi ne-am împrietenit, eu le-am dat soldăţeii mei, ei mi-au dat jucăriile lor, colecţionam cowboy de plastic. Copiii se distrează şi trec uşor peste toate traumele astea. Întotdeauna mâncam la alţii sau mâncau alţii la mine, dormeam la alţii sau dormeau alţii la mine. Era un teritoriu cumva binecuvântat, pentru că am avut baftă de Constanţa. Vizavi de familia noastră, la etaj, era familia Galan, machedoni; lângă noi era familia Pene, bulgari; un etaj sub noi era familia Bogza, unguri; vizavi de ei era famila Marinescu, olteni; mai jos era familia Stanbul, polonezi; vizavi, familia Ghiulbenţian, armeni. La şcoală, colegul meu de bancă era armean, în spatele meu stătea Osman Cetin, tătar; în faţa mea stătea un turc. Şi atunci mi-a fost mult mai uşor. Am un prieten din Constanţa, ungur, care mi-a zis: „Băi, prima dată în viaţa mea când mi-am dat seama că sunt ungur a fost când am ajuns în Cluj". În Constanţa noi nu aveam această citire. Turci, tătari, lipoveni, ucraineni, greci, n-aveam nicio problemă. Constanţa e oraş-port. Oamenii din oraşele-port au o anumită atitudine. În schimb, a fost foarte complicat primul an de şcoală, pentru că nu ştiam română.

Ai spus la un moment dat că voiai să fii cosmonaut când erai mic.

Da, pentru că era în vogă marele Iuri Gagarin. Era şi frumuşel, zburase în spaţiu, îl vedeam la televizor tot timpul. Ce putea să fie mai frumos decât să zbori? Eu sunt din generaţia ălora care au crescut cu credinţa că „Star Wars" şi „Star Trek" există, că vom cuceri spaţiul şi vom popula planetele. Şi m-am ales cu Twitter-ul şi Facebook-ul. (râde)

Mai voiai să fii şi gunoier.

Da! Păi ce maşini aveau gunoierii... Mi se părea că sunt zei ăia cu gunoiul. Bine, eu am vrut să fiu şi taxatoare.

Cum aşa?

Pentru că avea foarte mulţi bani. Nu reuşeam eu să înţeleg că banii ăia nu erau ai doamnei, pardon, ai tovarăşei. Cred că de fapt eu întotdeauna am vrut să fiu personajele despre care citeam. Citeam de cowboy? Gata! Vreau să fiu cowboy! Personajul principal e doctor? Doctor vreau să fiu.

Cum a fost când ai venit în Bucureşti?

La fel ca atunci când am venit din Rusia în România. Nu aveam bani, câştigam 140 de dolari pe lună şi gazda era 200 de dolari.

Povestea cu radioul a început în Constanţa. Cum te-ai angajat?

Nu aveam de muncă, nu aveam bani. Muream de foame. Doi ani nu am făcut nimic altceva în afară de activism politic, din banii pe care îi pusesem deoparte. Căram totul de acasă la sediul PNL, maşină de scris, stilouri, orice, nu conta. Mergeam la toate mitingurile, în toate comunele, luam parte la toate bătăile, doar că la un moment dat, pur şi simplu nu mai aveam din ce să trăiesc. Toţi aveau un job şi partidul venea pe locul doi, eu făceam doar asta. Am reuşit să fac asta doi ani. Mi s-a părut că activismul politic a fost pentru mine extrem de important. Mi se părea că fac ceva important. Am încercat să mă angajez inclusiv ca metodist la o Casă de Cultură din comuna Cumpăna, habar nu aveam ce presupunea, era un job de unde luai un salariu. Nici azi nu sunt departe de asta. Noi, ăştia vechii, dacă ne zgârii puţin, descoperi nişte tipi care cred că dacă ies la pensie, primesc un ceas. Aşa eram şi atunci, credeam că, după ce terminăm şcoala, se termină viaţa şi ieşim la pensie. Aveam un loc de muncă. Şi atunci au dat ăştia de la Radio Constanţa anunţ, căutau redactor radio. Habar nu aveam ce înseamnă, dar m-am dus.

Spuneai că ţi-a fost ruşine că nu ai murit la Revoluţie. Aveai 27 de ani atunci.

Pentru că am fost un colaboraţionist al sistemului trecut, pentru că nu am făcut nimic să-l dărâm pe Ceauşescu. Pentru că am fost un laş. Am fost în stradă, dar nu am fost înainte. Nu am fost Doina Cornea sau Radu Filipescu sau Dinescu. Nu am fost.

Regreţi.

Da, toată viaţa mea am regretat că am fost un papă-lapte la Revoluţie, şi de atunci am încercat să-mi plătesc vina.

Mai spuneai şi că dacă Rusia ar ataca România, ai pune mâna pe armă.

Normal, e ţara mea. Sunt patriot, dacă te iei de ţara mea, te nenorocesc. Sunt foarte loial, asta-i ţara mea, asta-i limba mea. Don't fuck with me, I'm respecting you. (n.r. - Nu-ţi bate joc de mine, eu te respect). Sunt foarte loial faţă de prieteni, faţă de oamenii care îmi dau să mănânc. Foarte loial. Asta e România, mie nu mi-e jenă să mă duc pe Coasta de Azur şi să-l aşez pe un ţigan la masa mea. Mie nu mi-e ruşine niciodată, oriunde în lumea asta, dacă strigă un român după mine. Sunt români de-ai mei. Români suntem toţi. Prietenul meu ungur, care a descoperit că e ungur la Cluj, e român. Eu, o parte rus, o parte evreu, o parte ţigan, o parte dracu' ştie ce-oi mai fi, sunt român. Ăsta e arealul meu, asta e ţara mea, locul în care trăiesc, ăştia-s oamenii mei. Dacă te iei de ei, îţi dau în gură. Am şi fost în situaţii de genul. Am ajuns la poliţie în Monaco, pentru că au luat-o de la masa mea pe o ţigancă ce vindea flori.