• Tweet

În regiunile îndepărtate ale Sistemului Solar, dincolo de orbita lui Pluto, astronomii au identificat un corp ceresc care ar putea deveni o nouă planetă pitică. Obiectul, denumit provizoriu 2026 ED138, are un diametru estimat între 600 și 1.500 de kilometri și a fost surprins în imagini astronomice încă din 2016, fără să fie identificat până acum. Descoperirea este importantă nu doar prin dimensiunile posibile ale acestui corp, ci și prin ceea ce ar putea dezvălui despre zonele mai puțin explorate ale Sistemului Solar.

Identificarea a fost posibilă cu ajutorul Observatorului Vera C. Rubin, din Chile, unul dintre cele mai performante instrumente astronomice construite pentru monitorizarea repetată a cerului. Cercetătorii spun că obiectul ar putea face parte dintr-o categorie foarte rară de corpuri cerești, iar observațiile viitoare vor stabili dacă îndeplinește condițiile necesare pentru a primi statutul de planetă pitică.

Povestea lui 2026 ED138 a început să se contureze pe 13 octombrie 2026, când astrofizicianul Matthew Holman, de la Centrul pentru Astrofizică Harvard-Smithsonian, analiza datele colectate de Observatorul Vera C. Rubin.

Cercetătorul utiliza un program informatic dezvoltat împreună cu Kevin Napier, conceput pentru a identifica obiectele care se deplasează prin Sistemul Solar. Algoritmul compară un număr uriaș de observații și încearcă să stabilească dacă anumite puncte luminoase surprinse în momente diferite aparțin aceluiași corp ceresc, informează spotmedia.ro.

În timpul analizei, Holman a remarcat un obiect neobișnuit de luminos, aflat la o distanță foarte mare de Soare. Caracteristicile sale sugerau că ar putea avea dimensiuni considerabile.

„Prima mea reacție a fost una de neîncredere entuziastă", a povestit astrofizicianul Matthew Holman, explicând că obiectele atât de mari sunt rare în acea regiune a Sistemului Solar. Tocmai de aceea, primul său impuls a fost să verifice dacă nu cumva exista o eroare în calcule sau în programul informatic.

Verificările ulterioare au confirmat că obiectul nu era o iluzie produsă de algoritm. Echipa a identificat 30 de observații realizate de Rubin în 20 de nopți, în intervalul 4 martie - 11 iulie 2026.

Surpriza a venit atunci când cercetătorii au căutat în arhivele astronomice mai vechi. 2026 ED138 apărea deja în imagini realizate cu instrumentul Dark Energy Camera, începând din februarie 2016. Alte observații au fost identificate în anii 2017, 2018, 2019 și 2023.

Cu alte cuvinte, corpul ceresc nu a apărut recent în apropierea lui Pluto. Se afla acolo de mult timp, însă a trecut neobservat în imaginile realizate de telescoape.

Potrivit datelor Centrului pentru Planete Minore, 2026 ED138 are o orbită foarte alungită. În punctul cel mai apropiat de Soare ajunge la aproximativ 36,86 de unități astronomice, iar în cel mai îndepărtat se află la circa 49,04 unități astronomice.

O unitate astronomică reprezintă distanța medie dintre Pământ și Soare, de aproximativ 150 de milioane de kilometri.

Obiectul are nevoie de aproximativ 281 de ani pentru a încheia o singură rotație în jurul Soarelui. Prin comparație, Pământul parcurge aceeași mișcare într-un singur an, iar Pluto are nevoie de aproximativ 248 de ani.

Deși orbita lui 2026 ED138 se desfășoară la distanțe comparabile cu cele ale lui Pluto, cele două corpuri nu trebuie confundate. Este vorba despre obiecte distincte, cu traiectorii proprii.

Estimările preliminare indică un diametru cuprins între 600 și 1.500 de kilometri. Dacă măsurătorile vor fi confirmate, obiectul s-ar putea număra printre cele mai mari corpuri descoperite dincolo de Neptun.

Totuși, dimensiunea exactă nu este cunoscută încă. Astronomii estimează mărimea unui obiect îndepărtat și în funcție de luminozitatea pe care o observă, însă această metodă are limite importante.

Un corp relativ mic, acoperit de gheață foarte reflectorizantă, poate părea la fel de luminos ca un obiect mult mai mare, dar cu o suprafață întunecată. Prin urmare, luminozitatea nu este suficientă pentru a stabili cu precizie diametrul lui 2026 ED138.

Cercetătorii trebuie să obțină observații suplimentare, în special în infraroșu, pentru a determina câtă energie termică emite obiectul și pentru a-i estima mai bine dimensiunile.

O altă posibilitate este observarea momentului în care corpul trece prin fața unei stele. Dacă astronomii cunosc luminozitatea stelei și viteza cu care se deplasează obiectul, durata în care lumina este blocată îi poate ajuta să calculeze dimensiunea acestuia.

Pentru a primi statutul de planetă pitică, un corp ceresc trebuie să orbiteze în jurul Soarelui, să aibă suficientă masă pentru ca propria gravitație să îi confere o formă aproape sferică și să nu își fi curățat vecinătatea orbitală de alte obiecte.

Această ultimă condiție îl diferențiază de cele opt planete ale Sistemului Solar.

În prezent, Uniunea Astronomică Internațională recunoaște cinci planete pitice: Pluto, Ceres, Eris, Haumea și Makemake. Dacă observațiile vor confirma că 2026 ED138 îndeplinește criteriile necesare, acesta ar putea deveni al șaselea membru al acestei categorii.

Deocamdată, statutul său rămâne cel de candidat. O eventuală confirmare depinde de stabilirea dimensiunilor și a caracteristicilor fizice ale obiectului.

Faptul că 2026 ED138 a apărut în fotografii realizate cu ani în urmă, dar a fost identificat abia în 2026, arată cât de dificilă este explorarea marginilor Sistemului Solar.

La asemenea distanțe, lumina Soarelui ajunge mult diminuată, iar obiectele îndepărtate reflectă foarte puțină lumină către telescoapele de pe Pământ. În plus, corpurile cerești se deplasează pe orbite care pot fi foarte înclinate față de planul în care se găsesc majoritatea planetelor.

În cazul lui 2026 ED138, orbita este înclinată cu aproximativ 24,5 grade. Cercetătorii iau în calcul posibilitatea ca această înclinație să fie rezultatul unor interacțiuni gravitaționale cu Neptun, planeta care domină din punct de vedere gravitațional o parte importantă a regiunii exterioare a Sistemului Solar.

Un alt obstacol a fost poziția sa pe cer. Obiectul s-a aflat în ultimii aproximativ 25-30 de ani în dreptul unei regiuni aglomerate, cu numeroase stele din apropierea planului Căii Lactee. Într-un asemenea fundal, identificarea unui corp îndepărtat care se deplasează lent poate deveni extrem de dificilă.

Descoperirea lui 2026 ED138 oferă o primă demonstrație a potențialului Observatorului Vera C. Rubin. Amplasat în Chile, acesta dispune de o cameră digitală de 3,2 gigapixeli, una dintre cele mai performante construite vreodată pentru astronomie.

Camera poate surprinde, într-o singură expunere, o porțiune de cer echivalentă cu aproximativ 40 de Luni pline. Observatorul va fotografia în mod repetat cerul emisferei sudice, iar imaginile succesive vor permite identificarea obiectelor care își schimbă poziția în raport cu stelele.

Programul său principal de observații, cunoscut sub numele de Legacy Survey of Space and Time, este conceput să se desfășoare timp de zece ani. Cercetătorii speră că, în această perioadă, vor putea descoperi mii de corpuri cerești care au scăpat până acum observațiilor.

Printre ele s-ar putea afla și alte planete pitice, dar și obiecte mult mai îndepărtate, cu orbite neobișnuite.

Unul dintre cele mai interesante aspecte ale explorării regiunilor îndepărtate ale Sistemului Solar este posibilitatea identificării unor corpuri cerești care nu au fost observate până acum.

Astronomii studiază de mai mulți ani orbitele neobișnuite ale unor obiecte transneptuniene. Anumite grupuri de corpuri par să aibă traiectorii care ridică întrebări despre influența gravitațională a unor obiecte încă necunoscute.

Una dintre ipotezele discutate în comunitatea științifică este existența așa-numitei Planete Nouă, un corp ceresc ipotetic, mult mai îndepărtat decât Neptun. Gravitația sa ar putea explica unele dintre particularitățile orbitelor observate în zonele exterioare ale Sistemului Solar.

Existența Planetei Nouă nu a fost însă confirmată, iar descoperirea lui 2026 ED138 nu reprezintă dovada că aceasta există. Noul obiect este important pentru că oferă cercetătorilor mai multe informații despre populația de corpuri cerești din această regiune și despre modul în care au evoluat orbitele lor.

În plus, descoperirea arată că inventarul Sistemului Solar este departe de a fi complet. Chiar și după secole de observații astronomice, în apropierea cosmică a Pământului există corpuri mari care pot rămâne ascunse în arhivele telescoapelor.

Iar dacă Observatorul Vera C. Rubin va reuși să identifice și alte asemenea obiecte, astronomii ar putea fi nevoiți să rescrie o parte importantă din ceea ce știm despre marginile Sistemului Solar.