• Tweet

Gaura din stratul de ozon de deasupra Antarcticii a atins în 2026 una dintre cele mai mari dimensiuni înregistrate vreodată. Fenomenul ocupă locul al șaptelea într-un clasament realizat pe baza a 48 de ani de monitorizare, însă oamenii de știință atrag atenția că suprafața extinsă nu înseamnă automat că distrugerea stratului protector a fost la fel de gravă ca în alți ani.

Potrivit unei analize NASA Earth Observatory publicate pe 9 noiembrie 2026, condițiile atmosferice neobișnuite din regiunea polară au favorizat extinderea găurii de ozon. Datele colectate de sateliții NASA și NOAA arată că aceasta a atins dimensiunea maximă anuală pe 18 septembrie. În perioada de vârf a distrugerii ozonului, cuprinsă între 7 septembrie și 13 octombrie, suprafața medie afectată a fost de aproximativ 25 de milioane de kilometri pătrați.

Chiar dacă dimensiunile înregistrate în acest an sunt îngrijorătoare, specialiștii subliniază că fenomenul nu a fost la fel de intens ca în alte perioade cu valori similare. Procesul de refacere a stratului protector continuă, însă evoluția sa depinde și de condițiile atmosferice din fiecare sezon.

Principalul motiv pentru care gaura de ozon a ajuns la o suprafață atât de mare în 2026 este reprezentat de un vortex polar antarctic extrem de puternic. Acesta este un sistem de vânturi care circulă la altitudini mari în jurul Polului Sud și care poate menține aerul foarte rece separat de restul atmosferei.

Temperaturile scăzute din stratosferă favorizează reacțiile chimice responsabile de distrugerea moleculelor de ozon. În acest an, vortexul polar puternic a creat condiții favorabile pentru extinderea regiunii în care concentrația gazului protector a scăzut.

Cu toate acestea, specialiștii NASA precizează că gaura din 2026 nu a fost la fel de „adâncă" precum alte fenomene asemănătoare observate în trecut. Diferența dintre suprafața afectată și nivelul de distrugere a ozonului este esențială pentru înțelegerea datelor.

Denumirea de „gaură" nu trebuie interpretată literal. Nu există o regiune a atmosferei în care ozonul să fi dispărut complet. Cercetătorii folosesc acest termen pentru zonele în care concentrația gazului scade sub pragul istoric de 220 de unități Dobson. Această unitate este utilizată pentru măsurarea cantității totale de ozon dintr-o coloană atmosferică.

Prin urmare, o gaură cu o suprafață foarte mare poate avea concentrații de ozon mai ridicate decât o regiune mai mică în care distrugerea gazului protector este mult mai accentuată. Dimensiunea fenomenului și profunzimea pierderii de ozon sunt două aspecte diferite.

Seria istorică analizată de NASA evidențiază diferențe importante între cele mai intense episoade de distrugere a stratului de ozon.

În 1994, cercetătorii au măsurat cea mai redusă concentrație de ozon înregistrată vreodată în cadrul seriei de observații: numai 73 de unități Dobson, valoare consemnată pe 30 septembrie.

În schimb, cea mai mare suprafață a găurii din stratul de ozon a fost înregistrată în 2006. Acesta este recordul istoric pentru extinderea fenomenului, conform datelor prezentate în analiză.

În ultimii ani au existat și oscilații importante ale dimensiunii găurii, inclusiv perioade în care aceasta a început să se micșoreze. Aceste evoluții au alimentat speranțele privind recuperarea treptată a stratului protector al Pământului.

Stratul de ozon se află în stratosferă și funcționează ca un filtru natural împotriva radiațiilor ultraviolete provenite de la Soare. Această protecție este esențială pentru organismele vii.

În lipsa ei, oamenii și celelalte forme de viață ar fi expuși unor cantități mult mai mari de radiații ultraviolete. Acestea pot afecta ADN-ul, pot provoca arsuri și pot crește riscul apariției cancerului de piele.

Problema reducerii concentrației de ozon a devenit evidentă în 1985. Atunci, cercetătorii de la British Antarctic Survey au descoperit o scădere dramatică a cantității de ozon deasupra Antarcticii. Observațiile realizate ulterior prin intermediul sateliților au arătat că fenomenul afecta o regiune mult mai extinsă decât se anticipase inițial.

Investigațiile au identificat drept principală cauză a distrugerii stratului de ozon clorofluorocarburile, cunoscute sub prescurtarea CFC. Aceste substanțe au fost utilizate timp de decenii în frigidere, instalații de climatizare și produse de tip aerosol.

CFC-urile pot rămâne în atmosferă perioade foarte lungi fără să se descompună. Odată ajunse în stratosferă, radiațiile ultraviolete determină eliberarea atomilor de clor din aceste substanțe. Atomii participă apoi la reacții chimice care pot distruge în mod repetat moleculele de ozon.

Potrivit estimărilor NASA menționate în analiză, aproximativ 80% din clorul prezent în stratosferă provine din activități umane, nu din surse naturale.

Descoperirea cauzelor distrugerii stratului de ozon a determinat adoptarea, în 1987, a Protocolului de la Montreal. Acordul internațional a reprezentat una dintre cele mai importante măsuri de protecție a mediului, prin care statele participante au început eliminarea treptată a substanțelor responsabile pentru degradarea ozonului.

Efectele acestor măsuri au devenit vizibile în timp. În 2018, cercetătorii au identificat primele dovezi satelitare directe ale recuperării stratului de ozon. Observațiile au arătat o reducere de aproximativ 20% a distrugerii ozonului în timpul iernii antarctice, în intervalul 2005-2016.

Aceste rezultate au reprezentat un semn important că măsurile adoptate la nivel internațional au început să producă efecte asupra atmosferei.

Oamenii de știință avertizează că evoluția stratului de ozon trebuie analizată pe perioade lungi, nu prin comparația dintre doi ani consecutivi. Condițiile meteorologice din stratosferă pot influența puternic dimensiunea găurii, iar diferențele dintre sezoane pot fi considerabile.

Un exemplu este anul 2019, când temperaturile și circulația atmosferică neobișnuite au limitat puternic distrugerea ozonului. În acel an a fost observată cea mai mică gaură din stratul de ozon după 1982.

Situația din 2026 arată însă că un vortex polar foarte puternic poate duce din nou la o suprafață afectată considerabilă, chiar dacă nivelurile substanțelor responsabile pentru distrugerea ozonului se reduc treptat.

Conform estimărilor NASA, stratul de ozon de deasupra Antarcticii ar putea reveni la nivelurile din 1980 abia în anii 2070. Recuperarea este lentă deoarece substanțele chimice eliberate în atmosferă cu zeci de ani în urmă continuă să producă efecte.

Chiar și așa, există motive pentru optimism. Datele arată că refacerea stratului de ozon este un proces real, deși nu se desfășoară uniform de la un an la altul.

Succesul Protocolului de la Montreal este considerat o dovadă că intervențiile internaționale coordonate pot limita efectele activităților umane asupra mediului. În evaluările recente ale limitelor planetare care contribuie la menținerea stabilității Pământului, degradarea stratului de ozon este unul dintre domeniile în care omenirea a reușit să obțină progrese importante.

Prin urmare, dimensiunea găurii din 2026 nu înseamnă că eforturile de protejare a atmosferei au eșuat. Fenomenul arată cât de complex este procesul de recuperare a unui sistem natural afectat de decenii de poluare chimică și cât de mult timp poate trece până când efectele acțiunilor umane dispar.