• Tweet

Radonul este un gaz radioactiv natural, invizibil și fără miros, care poate pătrunde în locuințe fără a fi detectat. În anumite zone din România, condițiile geologice pot favoriza acumularea sa în concentrații mai ridicate. Există metode sigure de remediere a riscurilor asociate acestui gaz.

Radonul, un gaz radioactiv invizibil, fără miros și fără gust, este considerat de oamenii de știință un factor principal de risc pentru cancerul pulmonar la nefumători și a doua cauză de cancer pulmonar în rândul fumătorilor. În Europa există numeroase zone cu potențial ridicat de expunere la radon, iar în ultimele decenii problemele cauzate de acest gaz au devenit tot mai intens cercetate.

Mai multe locuri din România, în special din zona Transilvaniei, Banatului și Bucovinei, cu rezerve de uraniu și ape geotermale, au fost și ele indicate de-a lungul timpului pentru riscul unor concentrații mai ridicate de radon. Oamenii de știință arată că principalul factor de risc pentru dezvoltarea cancerului pulmonar este fumatul, responsabil pentru aproximativ 80-90 la sută dintre cazuri și pentru majoritatea deceselor asociate acestei boli.

În rândul nefumătorilor, cancerul pulmonar reprezintă aproximativ 15-25 la sută din totalul cazurilor, iar epidemiologia sa este în prezent mai puțin bine caracterizată. Agenția Internațională pentru Cercetare în Domeniul Cancerului (IARC) enumeră mai mulți agenți carcinogeni de mediu implicați în apariția cancerului pulmonar, printre care se numără radonul din interiorul locuințelor, poluarea aerului, arsenicul, cromul, azbestul, nichelul, cadmiul, beriliul, siliciul și emisiile diesel.

Ipoteza că radonul și produșii săi de dezintegrare ar fi responsabili de incidența crescută a cancerului pulmonar a fost formulată încă din 1913, pe baza observațiilor care au vizat muncitorii din minele de argint și uraniu din Germania. Relația dintre radon și cancerul pulmonar a fost confirmată ulterior de alte studii realizate pe populații de mineri din subteran, inclusiv în rândul minerilor nefumători. Pe baza acestor dovezi, în anul 1987, radonul din interiorul locuințelor a fost clasificat drept carcinogen uman.

Asocierea dintre expunerea la radon și cancerul pulmonar a fost documentată pe scară largă, iar efectul combinat al radonului și fumatului este considerat sinergic. Riscul de deces prin cancer pulmonar poate crește de 20-25 de ori la fumătorii expuși la concentrații de radon care depășesc 200 Bq/m³. Radonul-222 (²²²Rn) este un gaz radioactiv care apare în mod natural ca produs de dezintegrare al uraniului-238. Potrivit oamenilor de știință, concentrația sa în interiorul locuințelor este strâns legată de conținutul de uraniu al rocilor din scoarța terestră aflate sub clădiri. Principala sursă de radon din aer este solul, unde concentrațiile pot fi foarte ridicate, în special în zonele cu minereuri de uraniu, roci fosfatice și roci metamorfice, precum granitul, gnaisul și șisturile.

Radonul a fost identificat și în apele de suprafață, unde concentrațiile sunt, în general, sub 4.000 Bq/m³. În schimb, apele subterane pot conține niveluri mult mai ridicate de radon dizolvat, fiind raportate concentrații de până la 10.000.000 Bq/m³ în unele sisteme publice de alimentare cu apă, arată cercetarea publicată de Universitatea din Barcelona.

În aerul exterior, concentrațiile de radon sunt relativ scăzute și pot varia zilnic, chiar și în aceeași zonă, însă în spațiile închise acestea se pot acumula. Cele mai ridicate niveluri de expunere profesională apar în mediul subteran, în special în minele de uraniu. Radonul din interiorul clădirilor reprezintă cea mai importantă sursă de radiație naturală pentru populație, fiind responsabil pentru aproximativ 50 la sută din doza totală de radiații la care sunt expuși oamenii.

„Radonul pătrunde în clădiri prin fisuri, crăpături și zone de îmbinare defectuoasă ale fundațiilor și materialelor de construcție. De regulă, presiunea din interiorul clădirilor este mai mică decât cea din sol, ceea ce favorizează aspirarea radonului din subsol către spațiile locuite", arată cercetarea.

În anul 2006, Centrul Comun de Cercetare al Comisiei Europene a lansat un proiect dedicat cartografierii radonului la nivel european, ca parte a viitorului Atlas European al Radiațiilor Naturale. În prezent, harta include date provenite din 29 de țări, acoperind o mare parte a Europei. Datele arată că peste 30 la sută din suprafața țărilor participante la Harta Europeană a Radonului din Interior prezintă o concentrație mediană de radon mai mare de 100 Bq/m³, iar 4,2% din suprafață depășește 300 Bq/m³.

Organizația Mondială a Sănătății (OMS) recomandă menținerea concentrației de radon în interior sub pragul de 100 Bq/m³. În Germania nivelul de referință recomandat este de 250 Bq/m³, în timp ce Elveția și Suedia au stabilit praguri de 400 Bq/m³, iar în România și Spania, de 300 Bq/m³.

În România, mai multe cercetări realizate în ultimele decenii au vizat prezența radonului în anumite zone și riscurile pentru populație. Unele dintre acestea s-au concentrat pe foste centre miniere de exploatare a uraniului dar și pe zone cu ape geotermale, ușor radioactive. Fostul centru minier Băița-Ștei (județul Bihor) a cuprins cea mai mare rezervă de uraniu din România, estimată la 450.000 de tone de minereu cu conținut ridicat de uraniu.

„Măsurători preliminare ale radonului în interior (probe punctuale - grab samples), realizate în satele situate pe traseul transportului minereului (Băița Plai - Ștei), au indicat concentrații ridicate de radon, de până la 5.000 Bq/m³. Noul rezultat obținut în cadrul acestui studiu, în sezonul de primăvară, de 252 Bq/m³, este comparabil cu mediile anuale de 241 Bq/m³ și 229 Bq/m³, obținute anterior, dar este de peste două ori mai mare decât valoarea medie de 126 Bq/m³, calculată pentru România", arăta un studiu publicat de Universitatea Babeș-Bolyai.

Pe baza datelor geologice și a studiilor naționale, au fost identificate mai multe zone din România cu potențial ridicat de expunere la radon. În Munții Apuseni sunt indicate zonele Abrud-Zlatna-Roșia Montană, Câmpeni și Băița, caracterizate prin masive granitice, roci vulcanice și filoane metalifere cu minerale radioactive. În Munții Banatului sunt menționate arealele Oravița-Anina și Moldova Nouă, unde structura geologică este dominată de roci cristaline, precum granitul și gnaisul, traversate de vechi filoane hidrotermale.

În Carpații Orientali sunt semnalate zonele Gheorgheni-Grințieș, Borsec și Toplița, unde fâșiile cristaline din bazinul Bistriței și rocile vulcanice favorizează apariția radonului. În Dobrogea de Nord sunt indicate zonele Tulcea-Măcin-Nalbant și Jurilovca, asociate unui masiv granitic vechi, cu potențial radiologic crescut. În Munții Poiana Ruscă sunt menționate arealele Rusca Montană-Hălmagiu și Sebeș, unde prezența rocilor cristaline și metamorfice cu conținut ridicat de uraniu explică valorile mai mari de radon semnalate local.

Zone cu potențial mediu spre ridicat sunt considerate Munții Făgăraș și Parâng, în special zonele cu roci granitice; Podișul Someșan și unele zone din Transilvania, unde sunt depresiuni cu soluri grele și permeabilitate variabilă care pot „ține" radonul; zone din Subcarpații Vrancei și Buzăului, cu soluri formate din roci cu conținut variabil.

Harta oferă o orientare generală. Chiar și într-o zonă cu risc scăzut, o casă particulară, cu o fundație fisurată și slab ventilată, poate înregistra valori alarmante. În mod invers, într-o zonă cu risc ridicat, o construcție modernă, etanșă și bine ventilată poate menține niveluri scăzute. Oamenii de știință arată că există o variabilitate foarte mare a concentrațiilor de radon chiar și în cadrul aceleiași zone geografice. Nivelul radonului din interior depinde, de asemenea, de tipul construcției, obiceiurile de ventilare, variațiile sezoniere și condițiile meteorologice zilnice.

Potrivit specialiștilor, deoarece radonul este de aproximativ nouă ori mai dens decât aerul, acesta tinde să se acumuleze în zonele inferioare ale clădirilor, cum sunt subsolurile și parterele. Estimarea valorii medii anuale a radonului din interior necesită măsurători pe termen lung. Cea mai sigură modalitate de identificare a radonului în locuințe este folosirea unor instrumente de detectare a concentrației sale.

Există mai multe metode de măsurare, însă Organizația Mondială a Sănătății recomandă utilizarea detectoarelor alfa cu urme (track-etched alpha detectors) pentru o perioadă de cel puțin trei luni. Abordarea problemei radonului este importantă atât în cazul clădirilor noi, prin măsuri de prevenție, cât și în clădirile existente, prin măsuri de reducere sau remediere. În cazul acestora din urmă, concentrațiile de radon pot fi reduse, de regulă, cu costuri moderate, prin soluții precum ventilarea spațiului de sub pardoseală, puțuri de radon sau sisteme de presurizare a solului.

Specialiștii recomandă ca testarea să fie făcută cu detectoare pasive pe o perioadă lungă (3-12 luni), în camera unde se petrece cel mai mult timp (de obicei dormitorul sau sufrageria). Dacă nivelul concentrației de radon depășește 300 Bq/m³, trebuie luate măsuri. Acestea pot fi simple, ca ventilația forțată a subsolului) sau mai complexe, ca realizarea unui sistem de depresurizare sub placa de beton. Detectoarele de radiații (Radon) se găsesc în comerț și costă între 110 lei și până la 2.000 de lei.