• Tweet

La sfârșitul cărții sale publicate în 1981, „Transferul lui A.H. la San Cristobal", George Steiner le cere cititorilor să-și imagineze inimaginabilul. Ne aflăm în anul 1980 și agenți ai Mossadului tocmai au făcut o captură incredibilă în jungla sud-americană: Adolf Hitler.

În universul paralel al romanului fostul dictator fugise din Germania în 1945 pentru a se ascunde dincolo de Atlantic. Prins de o echipă de vânători de naziști, Hitler, acum la 91 de ani, ține un discurs prin care se disculpă și totodată reflectă la viitorul omenirii. „Într-o lume care a torturat deținuți politici și a dezbrăcat Pământul de plante și animale", exclamă Hitler, „se credea că specia «celui ieșit din iad» a dispărut". Într-o zi însă, neamul lui se va întoarce și ale lor „crime vor fi egalate și depășite de ale altora".

E greu să nu observi rezonanța contemporană a cuvintelor lui Steiner. La patru decenii după publicarea acelui roman, extrema dreaptă a pornit din nou în marș. Chiar dacă tendința este în mod vădit globală, manifestându-se de la New Delhi la Washington, un anume continent a trecut printr-un derapaj uluitor de unitar către extrema dreaptă: Europa.

Extrema dreaptă revine în forță

State din avangardă precum Ungaria și Polonia sunt sub conducerea extremei drepte de ceva ani. Astăzi țări precum Italia și Finlanda sunt guvernate de forțele de extremă dreapta, în timp ce în Belgia, Franța și Suedia, acestea se apropie tot mai mult de guvernare. Premierul italian Giorgia Meloni - al cărei partid, Fratelli d'Italia, se trage direct din fasciștii lui Mussolini - se remarcă drept noul chip al internaționalei naționaliste, flancat[ de personaje precum Viktor Orban, Mateusz Morawiecki și Marine Le Pen.

Mareea extremei drepte europene își adună forțele de multă vreme. Primele reușite răzlețe le-a avut în anii '80 și '90, pentru a începe să avanseze consecvent după 2000, nu în ultimul rând și în Austria, unde extrema dreaptă a intrat în guvern. Însă în urma pandemiei și a războiului din Ucraina a avut loc o transformare importantă. În loc să mai pară simpli participanți la jocul electoral sau vectori ai opiniei publice, partidele europene de extrema dreaptă încep să arate acum ca niște forțe plauzibile și normale, apte de a guverna. După ce a stat vreme îndelungată exclusiv în opoziție, extrema dreaptă se mută la putere.

Care este explicația acestei evoluții noi și alarmante? După voturile pentru Donald Trump și Brexit din 2016, urmate de succese electorale în premieră pentru Le Pen și partidul Alternativă pentru Germania, mulți au încercat să explice ascensiunea extremei drepte prin conceptul de populism. Însă această explicație mai mult a ascuns decât a dezvăluit. Unu la mână, explicația afirmă implicit că liderii de extrema dreaptă sunt reprezentați autentici ai unor oameni uitați - deși politicienii în cauză provin tot din elite. Pe de altă parte, pare să atribuie vina pentru ascensiunea extremei drepte caracterului irațional al alegătorilor, trecându-i cu vederea pe cei care au deținut puterea pe continent vreme de 30 de ani.

De la semnarea Tratatului de la Maastricht în 1991, care a bătut în cuie cheltuielile publice reduse și deflația, politicienii europeni au ajuns să fie îndatorați în tot mai mare măsură intereselor de afaceri - în detrimentul cetățenilor. În cadrul acestui fenomen, denumit de politologul Peter Mair „retragerea elitelor", reprezentanții populației au devenit din ce în ce mai reticenți în a face mari promisiuni electoratului, de teamă să nu-și afecteze vreuna dintre măsurile pro-piață [aici, mai degrabă „pro-afaceriști" - n.trad.].

În consecință, politicienii au fost nevoiți să găsească o altă modalitate de a-și menține controlul. Și aici și-a dovedit utilitatea extrema dreaptă. Evocând amenințarea iminentă a extremismului de dreapta, politicienii din partidele consacrate se puteau recomanda drept răul mai mic. Atât timp cât puterea rămânea neatinsă de alții, politicienii păreau să privească relaxați cum bunul simț politic - mai ales în privința imigrației și asistenței sociale - aluneca continuu tot mai la dreapta.

În mare, a funcționat. Fiindcă vreme de trei decenii partidele consacrate de pe continent au deținut puterea, nederanjate de nici un fel de opoziție serioasă. Însă problema lor a fost, culmea, că au avut prea mult succes. În lipsa forțelor de opoziție care echilibrau odinioară societățile instabile ale Europei - cum erau partidele de stânga radicală puternice și sindicatele, toate înfrânte în anii '70-'80 - conducătorii europeni și-au pierdut disciplina. Sub cârmuirea lor a început să se dezvolte inegalitatea, economia a început să funcționeze defectuos, iar serviciile publice au ajuns în paragină. Or, într-o situație atât de periculoasă, extrema dreaptă a reușit gradual să se poziționeze drept unica forță credibilă care contestă sistemul. Iar acum, după ce a acumulat tot sprijinul de la periferii, i-a venit vremea și ei.

Situație diferită față de anii 30

Derapajul spre extrema dreaptă al Europei ne îndeamnă inevitabil la comparații istorice. Una evidentă ar fi aceea că Europa revine în anii '30, cu mareea extremistă a acelor vremuri. Însă comparația nu ține, pe mai multe fronturi. În primul rând fasciștii europeni au ajuns la putere pe fondul unei confruntări sociale intense: și Hitler și Mussolini au prevalat după ce mișcări sindicale încercaseră să instige revoluții. Însă pe scena europeană de astăzi bate la ochi absența unui proletariat puternic, subminat letal de dezindustrializare și de pierderea piețelor muncii.

În antiteză cu anii '30, când violența de stradă fascistă era în floare, extrema dreaptă contemporană se bazează pe demobilizare. Partidul lui Meloni a câștigat majoritatea la un scrutin la care aproape 40% din italieni au optat să nu voteze, astfel că prezența la vot a scăzut cu aproape 10% față de alegerile precedente. În Franța, Adunarea Națională a lui Le Pen a avut dintotdeauna cele mai bune rezultate în acele regiuni în care s-a înregistrat cel mai mare absenteism. Iar în Polonia familia Kaczynski care controlează partidul Lege și Justiție domnește peste o țară în care mai puțin de 1% din cetățeni sunt înscriși într-un partid.

Mai există și o altă deosebire esențială. Hitler și Mussolini le-au promis elitelor naționale că vor construi niște imperii coloniale cum competitorii lor britanici și francezi deja aveau. Extrema dreaptă contemporană are o altă viziune despre lume. În loc să-și dorească expansiunea, principala lor dorință e să adăpostească Europa de restul lumii. Ei s-au împăcat cu ideea că Europa nu va mai fi un actor principal în secolul 21; cel mai bun lucru pe care-l putem spera pentru ea e să o protejăm de hoarde. În romanul lui Jean Raspail din 1973, „Tabăra sfinților", devenit un manual al extremei drepte contemporane, scopul presupușilor salvatori ai Europei nu e să cucerească Africa, ci să-i mențină pe locuitorii acesteia la sud de Mediterana.

Ambițiile modeste sunt definitorii pentru abordarea internațională a extremei drepte, începând cu UE. Timp de decenii partidele de extrema dreaptă și-au concentrat mânia pe constrângerile nedemocratice ale blocului, pledând uneori chiar și pentru părăsirea uniunii. Această sfidare a dispărut treptat. Politicienii de extrema dreaptă încă mai spumegă împotriva legislației privind imigrația, dar nu prea deschid gura pe tema dependenței țării lor de fondurile UE. Aceasta, în ce-o privește, e tot mai dependentă de SUA din punct de vedere geopolitic, iar industria ei pierde competiția cu cea chineză. Dacă Hitler a încercat să distrugă ordinea anglo-americană și să obțină dominația mondială pentru sine, noii autoritari ai Europei ar fi mulțumiți să ocupe doar o nișă din interiorul structurii de putere deja existente. Țelul lor e adaptarea la declin, nu inversarea declinului.

Ascensiunea extremei drepte europene nu urmează vreo lege naturală. Partidul de extrema dreaptă Vox a pierdut electorat la ultimele alegeri din Spania în parte și pentru că coaliția de guvernare de stânga a reușit să impresioneze în bătălia cu inflația. Totuși, Vox a reușit să facă ceva: să mute centrul de gravitate al vieții politice spaniole mai la dreapta. Chiar dacă numeroși fermieri spanioli n-au putut semăna vara aceasta din cauza secetei persistente, problematica de mediu a fost aproape complet absentă ca temă în campania electorală. În alte țări, în special Olanda, popularitatea extremei drepte a subminat grav eforturile de ameliorare a daunelor climatice.

Într-o lume care distruge „plantele și animalele", cum prezice personajul Hitler al lui Steiner, „cel ieșit din iad" pare să fi revenit. Însă cu greu se poate spune că a revenit în forma la care ne-am fi așteptat, implicând de data aceasta pericole cu totul noi.

Sursa: REVISTA PRESEI RADIO ROMÂNIA