• Tweet

Procurorii anticorupție urmează că inițieze recursuri în casație, „care sunt în termen", în baza deciziei Curții de Justiție a Uniunii Europene privind prescripția.

Pe listă se află și dosarul finanțării campaniei prezidențiale a lui Traian Băsescu, în care sunt vizate Ioana Băsescu și Elena Udrea, închis recent de ICCJ pe motiv de intervenție a prescripției, au declarat surse din DNA pentru aktual24.ro.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a decis luni, 24 iulie, în urma sesizării Curții de Apel Brașov în legătură cu deciziile CCR privind prescripția, că „normele naționale privind prescripția în materie penală trebuie să permită o prevenire și o reprimare efective" în cazul „combaterii fraudei care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene".

CJUE afirmă că nu este admisibil ca indivizii dovediți că au furat să scape cu ajutorul prescripției și că judecătorii români pot să ignore decizia CCR privind prescripția fără să se teamă că vor fi sancționați disciplinar.

„În temeiul principiului supremației dreptului Uniunii, o decizie pronunțată cu titlu preliminar de Curte este obligatorie pentru instanța națională în ceea ce privește interpretarea dreptului Uniunii pentru soluționarea litigiului particular. În consecință, această instanță nu poate fi împiedicată să dea, imediat, dreptului Uniunii o aplicare conformă cu decizia sau cu jurisprudența Curții, înlăturând la nevoie o jurisprudența națională care constituie un obstacol în calea deplinei eficacități a acestui drept. Un astfel de comportament al judecătorului național nu poate fi calificat nici drept abatere disciplinară", subliniază CJUE.

„În acest moment, Daniel Grădinaru (președinte CSM) e dovedit că a distrus ireparabil justiția penală din România, în folosul infractorilor multimilionari", a comentat pentru aktual24.ro această decizie o sursă din magistratură.

Comunicatul de presă al CJUE

Instanța națională este obligată, în principiu, să înlăture normele sau jurisprudența naționale care creează un risc sistemic de impunitate pentru asemenea infracțiuni

Mai mulți resortisanti români condamnăți la pedepse cu închisoarea pentru evaziune fiscală privind printre altele taxa pe valoarea adăugată (TVA), au sesizat Curtea de Apel Brașov (România) pentru a contesta condamnarea lor definitivă, invocând prescripția răspunderii lor penale.

În susținerea poziției lor, aceste persoane condamnate invocă printre altele două decizii ale Curții Constituționale a României (pronunțate în anii 2018 și 2022), prin care a fost invalidată o dispoziție națională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripție în materie penală, cu alte cuvinte acte de procedura sau hotărâri care întrerup prescripția răspunderii penale. În urmă acestor decizii, pentru o perioada de aproape patru ani, dreptul român nu a prevăzut nicio cauza de întrerupere a acestui termen.

În mod concret, această înseamnă că, în această perioada și în aplicarea concepției române a principiului legalității infracțiunilor și pedepselor care include normele de prescripție, niciun act de procedura nu a putut avea că efect întreruperea prescripției. În plus, persoanele condamnate susțîn că această lipsa a unor cauze de întrerupere ar constitui o lege penală mai favorabilă (lex mitior), a cărei aplicare retroactivă o solicită pentru a exclude caracterul intreruptiv al unor acte de procedura îndeplinite înainte de anul 2018. Țînând seama de dată faptelor incriminate, respectivele persoane condamnate apreciază astfel că termenul de prescripție s-ar fi împlinit înainte că decizia de condamnare să rămână definitivă, ceea ce ar conduce la încetarea procesului penal și la imposibilitatea de a le condamnă.

Curtea de Apel Brașov exprimă îndoieli cu privire la compatibilitatea unei astfel de interpretări cu dreptul Uniunii. Această ar avea că efect exonerarea persoanelor condamnate în cauza, dar și a unui număr considerabil de alte persoane de răspunderea lor penală pentru infracțiuni de fraudă fiscală susceptibilă să aducă atingere intereselor financiare ale Uniunii. Pe de altă parte, Curtea de Apel Brașov subliniază că, pentru a se conformă dreptului Uniunii, ar putea fi pusă în situația de a trebui să lase neaplicata jurisprudența Curții Constituționale și/sau a instanței supreme naționale. Or, noul regim disciplinar din România ar permite sancționarea judecătorilor care nu respectă această jurisprudența. Instanța română se întreabă, în acest context, dacă supremația dreptului Uniunii se opune posibilității că răspunderea disciplinară a judecătorilor care o compun în litigiul principal să fie angajată. Această a decis, așadar, să adreseze Curții întrebări cu privire la fiecare dintre aceste aspecte.

Nerespectarea obligației de a prevedea sancțiuni penale efective în vederea protejării intereselor financiare ale Uniunii încalcă dreptul Uniunii

Dreptul Uniunii impune statelor membre să combată fraudă și orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri disuasive și efective. Că atare, Curtea arată că aceste state trebuie să se asigure că normele privind prescripția prevăzute de dreptul național permit o reprimare efectivă a infracțiunilor legate de astfel de fraude.

Or, soluțiile jurisprudentiale adoptate în România, din care rezultă că, timp de aproape patru ani, dreptul român nu a prevăzut nicio cauza de întrerupere a termenului de prescripție a răspunderii penale, ar genera un risc sistemic de impunitate pentru infracțiunile în discuție care nu este compatibil cu cerințele dreptului Uniunii Acest risc este accentuat de o eventuală aplicare retroactivă a acestei lipse de cauze de întrerupere unei perioade anterioare, în temeiul principiului legii penale mai favorabile (lex mitior).

Obligațiile instanțelor naționale însărcinate cu aplicarea dreptului Uniunii și necesară protecție a drepturilor fundamentale

Curtea amintește că instanțele naționale trebuie să lase neaplicate reglementarea și jurisprudența naționale în cazul în care acestea conduc la prescrierea răspunderii penale într-un număr atât de mare de cazuri de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, încât rezultă de aici un risc sistemic de impunitate a unor astfel de infracțiuni.

Cu toate acestea, o asemenea obligație poate să contravină drepturilor fundamentale. În această privința, Curtea consideră că, atunci când o instanța a unui stat membru este chemată să controleze conformitatea cu drepturile fundamentale a unei dispoziții sau a unei măsuri naționale care, într-o situație în care acțiunea statelor membre nu este în întregime determinată de dreptul Uniunii, pune în aplicare acest drept, autoritățile și instanțele naționale sunt libere să aplice standarde naționale de protecție a acestor drepturi, cu condiția că această aplicare să nu compromită nivelul de protecție prevăzut de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și nici supremația, unitatea și efectivitatea dreptului Uniunii.

Aplicând această jurisprudența în speță, Curtea distinge principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum a fost aplicat și interpretat în jurisprudența națională în discuție, de principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior). În măsură în care această jurisprudența se întemeiază pe principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, Curtea, după ce a subliniat importantă acestui principiu atât în ordinea juridică a Uniunii, cât și în ordinile juridice naționale, concluzionează că instanțele naționale, prin derogare de la obligația lor de a asigura efectul deplin al dreptului Uniunii, nu sunt ținute să lase neaplicata această jurisprudența.

În schimb, instanțele naționale nu sunt autorizate să aplice un standard național de protecție privind principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) în împrejurări precum cele aflate la originea prezenței proceduri preliminare. În această privința, Curtea subliniază că, țînând seama de necesară punere în balanță a acestui standard, pe de o parte, și a cerințelor dreptului Uniunii, pe de altă parte, instanțele naționale nu pot repune în discuție întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale aferentă unor acte de procedura intervenite anterior invalidării dispozițiilor naționale pertinente.

O asemenea repunere în discuție ar avea astfel drept consecință agravarea riscului sistemic de impunitate pentru infracțiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii care decurge din simplă lipsa a unor cauze de întrerupere a prescripției timp de aproape patru ani în România.

Lăsarea, din oficiu, neaplicata a jurisprudenței naționale și răspunderea disciplinară a judecătorilor

În temeiul principiului supremației dreptului Uniunii, o decizie pronunțată cu titlu preliminar de Curte este obligatorie pentru instanța națională în ceea ce privește interpretarea dreptului Uniunii pentru soluționarea litigiului particular. În consecință, această instanța nu poate fi împiedicată să dea, imediat, dreptului Uniunii o aplicare conformă cu decizia sau cu jurisprudența Curții, înlăturând la nevoie o jurisprudența națională care constituie un obstacol în calea deplinei eficacitati a acestui drept. Un astfel de comportament al judecătorului național nu poate fi calificat nici drept abatere disciplinară.