• Tweet

Timp de aproape patru ani de zile, ȋntre 2009 şi 2014, am fost pelerin la pelerinaje. Am participat la zeci de astfel de evenimente, inclusiv cel de la Mănăstirea Prislop, acolo unde se află mormântul Părintelui Arsenie Boca şi am putut constata dezvoltarea sa exponenţială, de la an la an.

Am stat ore, ȋnscris ȋn rândul de aşteptare, ȋn pelerinaje uriaşe, cum este cel de la Iaşi, Sfânta Parascheva, sau mai modeste, Curtea de Argeş, de exemplu, Sfânta Filofteia. Mult timp, efort şi resurse financiare ȋn ȋncercarea de a răspunde la câteva ȋntrebări esenţiale: de ce pelerinajul a ajuns forma de religiozitate preferată a românilor, la 25 de ani de la căderea comunismului?

Care este motivaţia reală a acelor oameni de a pleca la drum, dincolo de răspunsurile stereotipe recitate mecanic ȋn faţa camerelor TV, gen "pentru sănătate, pentru familie şi copii". În fine, cum se raportează Biserica "oficială", administratoare a sacrului şi principală organizatoare, la acestea.

Rezultatul a fost un volum numit "Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor ȋn România contemporană" (Editura Polirom, 2015) ȋn care ȋmi exprima deschis - o fac şi acum - dificultatea de a ȋnţelege pelerinajul, devenit un fenomen social total, adevărată hârtie de turnesol a funcţionării României contemporane - nu doar cele religioase, evident.

Nu aveam cum să nu fiu interesat de noul film al lui Alexandru Solomon, "Arsenie, viaţa de apoi", din multiple motive.

În primul rând, sunt foarte interesat de pelerinaje, de evoluţia lor, exact cum precizam şi mai sus, de felul ȋn care aceastea sunt percepute şi redate ȋn spaţiul public nu doar de istorici-teologi-sociologi, ci şi de artişti sau cineaşti. Iar când sursa este Alexandru Solomon, unul dintre cei mai importanţi documentarişti români, ocazia devine una de neratat.

În al doilea rând, urmăresc de multă vreme complexul proces de "fabricaţie a unui sfânt", recte Arsenie Boca, ȋn care se simte tensiunea şi permanenta recompunere a relaţiei dintre religiozitatea populară (liberă, năvalnică, creativă) şi cea oficială, a Bisericii, care ȋncearcă să ţină sub control astfel de fenomene.

Sala era inundată de mirosul unui odorizant de interior, foarte violent, ca un clor parfumat cu vanilie. În treacăt fie spus, ȋmi aduc aminte de enervarea pe care a produs-o această expresie, "fabricarea unui sfânt", atunci când am scris un reportaj de la Prislop, acum câţiva ani de zile, ceea ce arată sensibilitatea extremă a subiectului. Ei bine, chiar şi acest film recent contribuie, cu sau fără voia autorului, la procesul evocat mai sus.

Încă o notă personală, uşor nostalgică: am vizionat filmul la Cinema Europa, ultimul mohican al cinematografiei pe "stil vechi" din Bucureşti şi posibil din ţară. Opt oameni ȋn sală. Cinci pensionari, toţi au rămas prăbuşiţi ȋn scaune după terminarea proiecţiei şi doi tineri aitişti' (ei, nu ştiu dacă lucrau ȋn acest domeniu, IT, dar ȋmi trebuia o categorie de clasificare), obraze subţiri, bărbi elaborate, telefoane scumpe. Şi autorul acestor rânduri, greu de clasat.

Sala era inundată de mirosul unui odorizant de interior, foarte violent, ca un clor parfumat cu vanilie. Probabil că era folosit pentru a ascunde un alt miros neplăcut, pe principiul lumina lanternei acoperă flacăra lumânării. Cert este că la sfârşitul proiecţiei aveam cu toţii ochii ȋn lacrimi, gâtlejul iritat şi hainele impregnate cu imposibilul miros "european" al sălii. Aitiştii au părăsit sala după primul sfert de oră.

Filmul ȋn sine. Alexandru Solomon lămureşte lucrurile de la ȋnceput. Cu vocea sa calmă, plată, uşor hipnotică, ne spune, citez exact, am luat nişte note chinuite ȋn obscuritatea sălii de cinema, că prin anii 2018 pur şi simplu se sufoca din cauza supra-reprezentării religiei ȋn viaţa publică, "iar emblema acestei influenţe era un călugăr chipeş, Arsenie Boca".

Tot din acea perioadă datează şi o controversată "performance" artistică a autorului, fragmente din aceasta apar şi spre finalul filmului nostru: ȋn timpul pelerinajului din octombrie 2017 de pe Dealul Patriarhiei (Sfântul Dimitrie cel Nou), acesta s-a automutilat sever, tăindu-şi palma stângă cu un briceag, apoi a ȋnceput să arunce cu bani pe jos - ȋn treacăt fie spus, spre fericirea micilor cerşetori din preajma sa, pelerinajele nu duc lipsă de aşa ceva, ȋn general. Jandarmeria a reacţionat prompt, iar cultura a fost, ȋncă odată, urcată ȋn dubă şi dusă la spitalul de psihiatrie Obregia.

Ca o notă strict personală, nu am ȋnţeles nici atunci, nici acum, utilitatea, locul şi rolul acestui act, atât ȋn economia filmului, cât şi ȋn traiectoria artistică a lui Alexandru Solomon; o sincopă kitsch, violentă, gratuită. Realizatorul filmului ne mai spune că a ȋncercat, ȋntr-o primă etapă, să ȋnţeleagă fenomenul Arsenie Boca prin participarea individuală, ca pelerin, la Prislop, dar a ȋnţeles că "aşa nu reuşea să se apropie nici de pelerini, nici să descifreze de ce a devenit Arsenie Boca icoana speranţei lor".

Participanţii-pelerini au fost selectaţi ȋn funcţie de sensibilitatea pe care o au faţă de Părintele Boca ("evlavia", este termenul care ar putea fi folosit ȋn alt context) şi experienţe anterioare ȋn casting, familiaritatea cu aparatul de filmat. Autocarul transformat ȋn caravană-platou de filmare atinge principalele puncte de pe harta spaţială şi spirituală desenată de cultul dedicat acestuia, respectiv Mănăstirea Prislop (dar nu poate filma la mormântul acestuia), Vaţa de Sus, Hunedoara, locul naşterii sale, sătuc obscur devenit peste noapte loc de pelerinaj, mănăstirea Sâmbăta de Sus, Biserica Drăgănescu din judeţul Giurgiu (mai bine spus, ȋmprejurimile acesteia, nici aici nu reuşeşte să filmeze) şi undeva de-a lungul canalului Poarta Albă, locul celebrei şi controversatei bilocaţii a Părintelui Boca din anii 1950, când acesta ar fi reuşit să se deplaseze la ȋnmormântarea mamei sale, deţinut fiind ȋn acea colonie penitenciară.

În fiecare dintre aceste locuri, actorii-pelerini sunt chemaţi să-şi joace propriul rol sau să interpreteze personaje din epocă: miliţieni, călugăriţe, deţinuţi etc. Aşa cum o culoare care iese din tubul pictorului devine spiritul luminos al unui tablou, la fel şi aceştia capătă individualitate şi sens de-a lungul filmului. Toţi sunt la fel, uniţi de condiţia lor de pelerini, dar fiecare diferit ȋn felul său: avem căutătoari de miracole cu orice preţ, new-ageri (energii, prezenţe energetice, existenţe fluide), nostalgici după comunism cărora credinţa le-a dat un sens vieţii, simpli curioşi. Da, sunt bine aleşi, aceasta este o parte din lumea atât de colorată şi de fascinantă a pelerinajelor. Eu ţin enorm la ei, aşa cum sunt; m-am bucurat că filmul nu-i ridiculizează, nu-şi bate joc de opţiunile lor de viaţă sau religioase. Îi "foloseşte" (iarăşi, ghilimele), dar o face respectuos.

În majoritatea tablourilor şi scenelor apare un personaj ales intenţionat pentru că reprezintă o mare asemănare cu Părintele Arsenie Boca tânăr. La fel ca şi acesta, este ȋmbrăcat ȋn cunoscuta sa tunică albă, ȋncins cu o centură neagră lată, călugărească, simbol al ȋnfrânării trupului, imagine inspirată din fotografiile de epocă care au ajuns până la noi.

Dacă din punct de vedere artistic şi al economiei filmului prezentarea acestei "icoane-vii", reproducerea personajului Arsenie Boca este justificabilă, pentru cei care cred cu adevărat ȋn el şi-i venerează memoria cred că acest demers a fost destul de deranjant spre insuportabil, cu atât mai mult cu cât el, filmul, intră şi ȋn acele aspecte controversate ale existenţei celebrului părinte, ȋntâmplate după excluderea acestuia din monahism.

Pe acest fir-roşu al acţiunii pelerine, Alexandru Solomon introduce mai multe teme şi motive legate de cultul Părintelui Arsenie Boca ȋn spaţiul public şi, in extenso, de locul şi rolul religiei ȋn modernitate. Comerţul cu obiecte religioase marca Arsenie Boca (m-aş fi asteptat ca ȋn film să apară şi controversa legată de drepturile de proprietate intelectuală asupra acesteia, semnificativă şi ea pentru fenomen), locul şi rolul mass-mediei ȋn crearea cultului, "vedetele" noastre cele de toate zilele, plămădite din pixeli şi botox, brusc cuprinse de fiorul credinţei, dar şi teme grave, profunde, cum ar fi memoria comunismului ȋn spaţiul public şi cea a defunctei Mişcări Legionare, care apare, nelămurit şi nedesluşit, ȋn biografia Părintelui.

În scena filmată la canalul Poarta Albă-Midia se atinge, en passant, una dintre problemele majore ale recuperării şi cultivării memoriei religioase, legată de cei condamnaţi ȋn perioada comunistă. Cum ne raportăm la ei? Diferenţele de abordare sunt foarte mari, de la "legionari" care-şi merită soarta (dar ȋn acest caz ȋnseamnă că justiţia comunistă a fost una corectă) la memoria concurentă, activă şi combatantă, a Sfinţilor Inchisorilor, care tinde să se autonomizeze ȋn afara cadrului oficial al BOR.

Aş mai dori să menţionez frumuseţea pură, cinematografic vorbind, a unor cadre din film, cum ar fi cele filmate ȋn parcul fotovoltaic abandonat de la Ghelari, loc parcă de pe altă planetă, acolo unde una dintre participantele la pelerinaj vizualizează prezenţa unor sfinţi, puteri astrale, pase energetice. Sau privirea enigmatica a zimbrilor din rezervaţia de la Haţeg, ochiul apos şi greu, extraterestru-alien, al acestora.

La finalul filmului Alexandru Solomon mărturiseşte faptul că "furia" sa iniţială s-a ȋnecat ȋntr-un ocean de confuzie, iar ȋncercarea de a confrunta mitul cu fapta nu a dus nicăieri. Mai este recitat şi un ultim citat găsit ȋn arhivele Securităţii, de la un informator necunoscut, o afirmaţie paradoxală, tipică de fapt pentru acesta: "Arsenie şi-a exprimat dorinţa ca la Vatican să fluture drapelul roşu".

Tot un drapel roşu flutură şi ȋn ultimul cadru al filmului, ȋn timp ce avatarul Părintelui Boca aruncă cu bani pelerinilor care au jucat ȋn film propriul rol, tot aşa cum a făcut regizorul ȋn fatidica toamnă 2017, pe Dealul Patriarhiei.

Îmi permit să adaug şi să explic faptul că "oceanul de confuzie" s-a ivit, printre altele, pentru că abordarea iniţială a filmului a fost una şubredă, fragilă.

Arsenie Boca este un pur produs de religiozitate populară, cu tot ceea ce are aceasta mai caracteristic: folclorică, setoasă de minuni, liberă, creativă cu trecutul, cu propriile sale reguli şi obiceiuri, adesea ȋn tensiune cu religia "oficială", a Bisericii. Aceasta din urmă a căutat să tempereze fenomenul acesta ivit parcă de nicăieri (să fie clar, până prin anii 2000 mai nimeni nu auzise de Prislop), să reducă fervoarea populară şi să o disciplineze canonic. Aspecte legate de reţeta financiară rezultată din cultului Părintelui Arsenie Boca sau, mai general, a pelerinajelor, devin secundare dacă privim lucrurile astfel.

Am mai avut ocazia să scriu despre "fenomenul" Arsenie Boca. De ce a avut acesta un asemenea succes şi o asemenea dezvoltare: pentru că el, o personalitate complexă şi complicată, a fost un modern avant la lettre şi a ȋnţeles bine chinurile şi avantajele timpurilor noastre. Este un sfânt care poate fi ȋnţeles şi folosit de oricine, chiar şi de un cineast talentat, aflat ȋn căutarea răspunsului la unele ȋntrebări grave, legate de locul şi rolul religiei ȋntr-o societate care nu află drumul, se mişcă haotic, la 32 de ani de la căderea comunismului. Şi, ȋndrăznesc să afirm asta la final, muncit de propriile sale dileme spirituale, chiar dacă ȋncearcă să afirme contrariul ȋn mod repetat. Merită să vedeţi acest film, pentru a ȋnţelege lumea ȋn care trăim şi, mai ales, cea ȋn care nu trăim.

Mirel Bănică
Cercetător ȋn domeniul antropologiei religiilor