• Tweet

Este un blestem al neamului nostru această tendinţa continuă de a ne distruge valorile? Care, până la urmă, înseamnă autodistrugere? Dacă urmărim ce se întâmplă, s-ar putea să dăm acestei dureroase întrebări un răspuns pozitiv. Iată ultimul exemplu. Atacarea Bisericii Ortodoxe Române.

Pe bună dreptate, Adrian Severin a iniţiat un scurt serial editorial. În apărarea Bisericii Ortodoxe Române. Faţă de cine? Faţă de dictatura mediocrităţii. Pentru că cei care încearcă să demonizeze biserica noastră reprezintă, nu numai o minoritate, cel mult câteva mii de persoane în raport cu milioanele de credincioşi şi cu sutele de mii, dacă nu cu milioanele de practicanţi, ci şi o crasă mediocritate. Persoane care dovedesc prin afirmaţiile lor că nu ştiu aproape nimic despre istoria Bisericii Ortodoxe Române. Şi în acest sens am să dau un exemplu.

De foarte multe ori în ultime vreme, în spaţiul public, auzim afirmaţii de genul "de ce trebuie noi să plătim salariile preoţilor?", „de ce trebuie noi să ajutăm financiar Biserica Ortodoxă Română?", „de ce nu se impozitează veniturile bisericii?". Dincolo de faptul că dacă s-ar întâmplă toate aceste lucruri, cu certitudine, nu omul simplu ar fi cel câştigat, sub aspect financiar, ci doar hoţii care ar avea de unde fura mai mult. Mai există şi un element, ţinând de cultura generală, care trebuie pus în discuţie. Şi care este ignorant din motive ţinând de incultură sau chiar cu rea-credinţă de componenţii acestui front numit dictatura mediocrităţii.

Când regimul Alexandru Ioan Cuza a decis secularizarea averilor mănăstireşti pentru a face o reforma agrară, prin împroprietărirea ţăranilor, Biserica Ortodoxă Română era extrem de bogată. Şi prosperă. Ea reprezenta, pe lângă inestimabila ei valoare spirituală, vorbind în termeni moderni, singura structură naţională de bun management economic. Terenurile agricole, viile, pădurile, morile, etc. administrate de biserica noastră funcţionau la cei mai înalţi parametrii, munca era bine organizată, iar cei care o prestau erau corect răsplătiţi. Când din raţiunile pe care le ştim din istorie - cei care le ştim - Regimul Cuza a decis secularizarea, cu Biserica Ortodoxă Română a fost încheiată o înţelegere.

O înţelegere scrisă. Între stat şi biserică. Care ţine loc de contract. Conform acestei înţelegeri, statul român s-a angajat ca în schimbul preluării unei părţi substanţiale din averile mănăstireşti - care nu erau furate de la nimeni, ci erau dobândite de-a lungul secolelor prin donaţii şi prin activitate destoinică - o parte din veniturile lunare ale preoţilor să fie asigurate de stat. Vin acum unii ignoranţi sau răuvoitori pentru a se întreba, iar şi iar, de ce guvernele României "nu-i taie pe popi de la porţie". Păi de aceea. Pentru că "pacta sunt servanda est!". Hai băieţi, daţi fuga la dicţionare!

Cam aceeaşi sunt profund preocupaţi de impozitarea veniturilor obţinute de Biserica Ortodoxă Română. Ca şi când, în alte state, singura grijă a autorităţilor, chiar asta ar fi. Cum să le ia bir păstorilor de suflet? Ce a făcut Biserica Ortodoxă Română pentru ca noi să fim o naţie, una dintre naţiile importante din Europa, pentru ca neamul să existe şi să se unească, ce a făcut această biserică pentru cultura poporului român, pe vremea când singurii dascăli erau preoţi şi singurele cărţi erau tipărite în mănăstiri, nu vor să ştie sau, pur şi simplu, nu au aflat niciodată aceşti compatrioţi care bat din picior şi mârâie la adresa bisericii noastre.

Dar fenomenul nu loveşte doar în biserica. Poate nu aţi băgat de seamă, dar, de-a lungul ultimilor douăzeci şi şase de ani, ca să mă refer doar la această parte a istoriei recente, românii au reuşit performanţa de a scuipa sistematic în obrazul pe care l-au pupat. Vă amintiţi de Dan Amedeo Lăzărescu? Împroşcat cu noroi, acest nobil intelectual român a fost, practic, omorât cu zile. Care era "vina" lui? Pentru că în anii de teroare comunistă, cu pistolul la tâmplă, ca şi mulţi alţii, a semnat, formal, un angajament de colaborator al securităţii. Fără a fi dat vreodată curs acelui angajament, smuls prin violenţă. Şi a fost porcăit Dan Amedeo Lăzărescu până când a murit de inima rea.

Dar Mona Muscă? Ani de zile, la rând, toate sondajele de opinie arătau că doamna Mona Muscă este pe primul loc în topul credibilităţii, al popularităţii şi al intenţiei de vot. An de an, a primit cele mai înalte trofee ale unei veritabile competiţii naţionale intitulate "Zece pentru România". Şi apoi, cu câtă bucurie, cu câtă satisfacţie, cu cât cinism a fost aruncată Mona Muscă la lada de gunoi! România s-a spălat pe mâini de unul dintre cei mai curaţi şi valoroşi politicieni, cât ai zice peste. Şi care a fost motivul? În timpul studenţiei, având nenumăraţi colegi cetăţeni străini, mulţi dintre ei proveniţi din statele arabe, Mona Muscă a semnat un angajament de colaborare cu Brigada Antiteroristă. Iar câţiva zevzeci au dat-o în primire şi au regizat execuţia ei. Este adevărat, cu sprijinul a numeroşi oameni politici geloşi pe succesul ei.

Exemplele ar putea continua. Nu numai în viaţa spirituală, nu numai în viaţa culturală, nu numai în viaţa politică, ci şi în sport. Ce a făcut acest neam cu Gică Popescu? Cu cât cinism şi de ce a fost el aruncat după gratii? Nu cumva, în aceea zi, el tocmai urma să fie ales, aproape în unanimitate, preşedinte al Federaţiei Române de Fotbal?

Dar în ceea ce-l priveşte Raed Arafat? Nu cumva se întâmplă acelaşi lucru cu acest om de etnie străină, dar mai român în fapte decât cei mai mulţi dintre români? Nu cumva Raed Arafat este o nouă stea, o nouă statuie a românilor care, conform unui program, trebuie dărâmată? Cum este posibil ca astăzi să iubeşti şi mâine să huleşti aceeaşi persoană? Cum este posibil ca astăzi să stimezi şi mâine să dispreţuieşti aceeaşi personalitate? Iată că este posibil!

Iar acum, în plină desfăşurare, este operaţiunea de demonizare a Bisericii Ortodoxe Române. Probabil pentru că se află, de mult prea multe veacuri, în topul încrederii românilor. Iar această încredere trebuie distrusă.

Sorin Rosca Stanescu