• Tweet

Brigitte Bardot, legenda ecranului francez, a devenit un simbol sexual al anilor 1950 și 1960, dar mai târziu a îmbrățișat activismul pentru drepturile animalelor și o poziție politică din ce în ce mai controversată.

Celebra actriță și cântăreața franceză care a devenit un simbol sexual internațional, înainte de a renunța la industria cinematografică pentru a deveni activistă pentru drepturile animalelor, a murit la vârsta de 91 de ani, a anunțat duminică Fundația care-i poartă numele.

Brigitte Bardot a devenit faimoasă la nivel internațional cu filmul din 1956 „Și Dumnezeu a creat femeia", scris și regizat de soțul ei de atunci, Roger Vadim, și în următoarele două decenii a întruchipat ideea arhetipală de „sex kitten" („pisicuță sexy"), scrie The Guardian.

La începutul anilor '70, însă, ea și-a anunțat retragerea din actorie și a devenit din ce în ce mai activă politic.

Sprijinul ei deschis pentru drepturile animalelor a evoluat în comentarii incendiare despre minoritățile etnice și sprijinul deschis pentru Frontul Național, formațiunea de extremă-dreapta din Franța, ceea ce a dus la o condamnare pe motiv de ură rasială.

Născută în 1934 la Paris, Bardot a crescut într-o familie catolică tradițională și prosperă, dar s-a remarcat ca dansatoare, astfel că i s-a permis să studieze baletul, obținând un loc la prestigiosul Conservator din Paris. În același timp, a găsit de lucru ca model, apărând pe coperta revistei Elle în 1950, la vârsta de 15 ani.

Datorită carierei sale de model, i s-au oferit mai multe roluri în filme; la o audiție l-a cunoscut pe Vadim, cu care s-a căsătorit în 1952, după ce a împlinit 18 ani.

Bardot a fost distribuită în roluri mici, dar așteptările au devenit din ce în ce mai mari; a interpretat-o pe iubita personajului interpretat de cunoscutul actor Dirk Bogarde în „Doctor at Sea", un mare succes în Marea Britanie în 1955.

Dar filmul lui Vadim, „And God Created Woman" („Și Dumnezeu a creat femeia"), în care Bardot a interpretat rolul unei adolescente dezinhibate din Saint-Tropez, i-a consolidat imaginea și a transformat-o într-o vedetă internațională.

Filmul a avut un succes enorm atât în Franța, cât și la nivel internațional, și a catapultat-o pe Bardot în prima linie a marilor actori francezi.

Pe lângă publicul de cinema, Bardot a devenit rapid o sursă de inspirație pentru intelectuali și artiști, printre care și tinerii John Lennon și Paul McCartney, care le-au cerut iubitelor lor de atunci să-și vopsească părul blond, imitând-o pe actrița franceză.

Editorialistul Raymond Cartier a scris un articol lung despre „cazul Bardot" în Paris-Match în 1958, în timp ce Simone de Beauvoir a publicat celebrul său eseu „Brigitte Bardot și sindromul Lolita" în 1959, în care a prezentar-o pe actriță ca fiind cea mai liberă femeie din Franța.

În 1969, Bardot a fost aleasă ca primul model din realitate pentru Marianne, simbolul republicii franceze.

La începutul anilor 1960, Bardot a apărut într-o serie de filme franceze de mare succes, printre care drama nominalizată la Oscar „Adevărul" („La vérité") a lui Henri-Georges Clouzot, „O aventură foarte privată" - filmul lui Louis Malle (în care a jucat alături de Marcello Mastroianni) și „Disprețul" - pelicula lui Jean-Luc Godard.

În a doua jumătate a deceniului, Bardot a acceptat o serie de oferte de la Hollywood, printre care „Viva Maria!", o comedie de epocă a cărei acțiune se desfășura în Mexic, alături de Jeanne Moreau, și „Shalako", un western cu Sean Connery.

Bardot a avut și o carieră muzicală în paralel, care a inclus înregistrarea versiunii originale a piesei lui Serge Gainsbourg, „Je T'Aime ... Moi Non Plus", pe care Gainsbourg o scrisese pentru ea în timp ce aveau o aventură extraconjugală. (Temându-se de scandal după ce soțul ei de atunci, Gunter Sachs, a aflat, Bardot i-a cerut lui Gainsbourg să nu lanseze piese; el a înregistrat-o, din nou, cu Jane Birkin, melodia obținând un succes comercial enorm).

Cu toate acestea, Bardot a considerat că presiunea celebrității era din ce în ce mai enervantă, declarând pentru The Guardian în 1996: „Nebunia care mă înconjura mi s-a părut întotdeauna ireală. Nu am fost niciodată pregătită pentru viața de vedetă".

S-a retras din actorie în 1973, la vârsta de 39 de ani, după ce a jucat în filmul romantic istoric „The Edifying and Joyous Story of Colinot".

Ea s-a concentrat în principal pe activismul pentru protecția animalelor, participând la proteste împotriva vânătorii de foci în 1977 și înființând Fundația Brigitte Bardot în 1986.

Ulterior, Bardot a trimis scrisori de protest liderilor mondiali cu privire la probleme precum exterminarea câinilor în România, uciderea delfinilor în Insulele Feroe și uciderea pisicilor în Australia.

De asemenea, ea și-a exprimat în mod regulat opiniile fără menajamente cu privire la sacrificarea animalelor în scopuri religioase.

În 2003, în cartea ei intitulată „Un strigăt în tăcere", ea a susținut politica de dreapta radicală și a luat în vizor homosexualii și lesbienele, profesorii și așa-numita „islamizare a societății franceze", ceea ce a dus la condamnarea ei pentru incitare la ură rasială.

Bardot a susținut multă vreme Frontul Național din Franța (care între timp a fost redenumit Adunarea Națională), declarând pentru prestigiosul ziar britanic: „În ceea ce privește valul terifiant de imigranți, împărtășesc în totalitate opiniile (lui Jean-Marie Le Pen, n.r.)".

În 2006, într-o scrisoare adresată ministrului de interne de atunci, Nicolas Sarkozy, ea afirma că populația musulmană din Franța „distruge țara noastră prin impunerea actelor sale".

Bardot a fost căsătorită de patru ori: cu Vadim între 1952 și 1957, cu Jacques Charrier între 1959 și 1962 (cu care a avut un fiu, Nicholas, în 1960), cu Sachs (1966-1969) și cu fostul consilier al lui Le Pen, Bernard d'Ormale, cu care s-a măritat în 1992.

De asemenea, a avut o serie de relații care au ținut prima pagină a ziarelor, printre care cele cu Jean-Louis Trintignant și Gainsbourg.