• Tweet

Pe străzile înghețate și acoperite de zăpadă ale Leningradului, familiile își duceau rudele moarte - aproape mumificate de temperaturile brutale de minus 43°C - pe scările blocurilor întunecate.

Unii observau cât de ușoare erau aceste cadavre, slăbite de foame, în timp ce le încărcau pe sănii și le trăgeau pe drum ca pe niște saci de gunoi, către punctele de colectare în masă. Groparii înfometați nu mai aveau puterea să sape pământul înghețat, așa că excavatoarele au săpat gropi imense, adevărate morminte comune pentru mii de cadavre anonime. Au fost atât de multe decese în oraș în doar câteva săptămâni, încât morții trebuiau să stea la coadă pentru a fi îngropați, trupurile lor fiind stivuite ca niște bușteni.

Unul dintre aceste trupuri era al unei femei frumoase și demne, de aproximativ 30 de ani. Se presupunea că, la fel ca mulți alții, murise de foame. Numele ei era Maria Ivanovna Șelomova Putina - mama lui Vladimir Putin. Totuși, potrivit unei relatări, pe acea stradă tăcută, mărginită de clădiri impunătoare din secolul al XIX-lea, sub un cer întunecat, de un indigo adânc, vecinii au auzit cele mai slabe gemete venind dintre morți. O pereche de pantofi care ieșea din grămada de trupuri a fost văzută mișcându-se ușor. În mod miraculos, după luni întregi de supraviețuire cu rații de foamete, mama lui Putin nu era moartă, iar vecinii au tras-o afară dintre cadavre. Maria Putina a fost una dintre cele norocoase.

Se estimează că 1,5 milioane de soldați și civili au murit în infernul asediului Leningradului - cel mai sângeros blocaj din istorie. Acest asediu din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, care a durat aproximativ 900 de zile, din 1941 până în 1944, a demonstrat cât de rezistentă poate fi ființa umană în fața celor mai cumplite suferințe și lipsuri. Pentru mulți dintre cei din oraș - inclusiv familia Putin - acest eveniment le-a schimbat înțelegerea asupra naturii umane. Și, într-un fel, umbra acestor suferințe continuă să planeze asupra Rusiei și asupra lumii întregi până în prezent.

Este suficient să privim peisajele de coșmar din războiul din Ucraina, unde trupele se luptă până la moarte pentru fiecare centimetru de teritoriu, și să vedem amploarea suferinței pe care Putin și forțele sale au provocat-o populației civile. Calvarul Leningradului a început la câteva săptămâni după ce forțele lui Hitler au invadat Rusia, în vara anului 1941. În timp ce cele trei milioane de soldați ai Operațiunii Barbarossa înaintau prin stepele Europei de Est - arzând, mutilând și masacrând tot ce le stătea în cale - sute de mii de soldați germani din Grupul de Armate Nord au încercuit orașul Leningrad.

Inițial, Hitler plănuia să cucerească orașul. Dar apoi a decis că ar fi mai bine ca orașul - și locuitorii săi - să fie pur și simplu exterminați. Ocupanții Wehrmacht-ului au tăiat toate rutele de aprovizionare care alimentau orașul - drumurile și căile ferate - izolându-l complet de restul Rusiei. În fiecare noapte, Luftwaffe lansa bombardamente cumplite care distrugeau blocuri de apartamente și fabrici, lăsând cetățenii disperați și lipsiți de somn. Un astfel de raid aerian din septembrie 1941 a distrus depozitele de alimente ale orașului, care conțineau provizii esențiale, precum paste, linte și zahăr. Din acel moment, foametea a început.

Iarna foametei - care este comemorată anual de oraș și de Vladimir Putin în ceremonii uriașe - rămâne de neînchipuit. Pe măsură ce zilele întunecate ale lunii decembrie 1941 soseau, rațiile zilnice constau într-o bucată grea de pâine neagră: o mână pentru muncitorii din fabrici, mai puțin pentru ceilalți cetățeni. Aceste rații au continuat să scadă - unii primeau doar o porție de mărimea unui cartonaș de joc pentru a supraviețui 24 de ore. Pentru a obține acea rație zilnică infimă, locuitorii începeau să stea la coadă la brutării de la ora 4:30 dimineața. Uneori, existau zvonuri despre carne de cal de pe piața neagră, iar mase disperate se luptau violent pentru ea.

Familiile, odinioară iubitoare, deveneau dușmani înverșunați în apartamentele comune. Copiii scormoneau printre podele cu degetele lor mici, sperând să găsească boabe uscate de orez. Burțile se umflau din cauza edemului, un simptom al foametei extreme. Unii oameni deveneau galbeni, alții purpurii, alții verde mentă. Unii își vedeau propriile reflexii în oglinzi și se îngrozeau de ceea ce vedeau. Mamele nu mai puteau alăpta, iar una dintre ele a fost atât de disperată încât și-a tăiat brațul pentru ca bebelușul ei să-i sugă sângele.

În unele cazuri, copiii au fost luați din familiile lor și duși în instituții de stat, unde se credea că vor primi mai multă hrană. Dar nici acolo nu aveau ce mânca. În 1942, familia Putin a primit vestea tragică că fiul lor de câțiva ani, Viktor, murise de difterie. Viktor - fratele mai mare al lui Vladimir Putin - a fost unul dintre nenumărații copii aruncați în acele gropi comune. Când asediul s-a sfârșit în ianuarie 1944, orașul era în ruine, iar un milion de civili fuseseră uciși.

În 1952, Maria Șelomova Putina și soțul ei Vladimir, muncitor la căile ferate, au avut un nou copil. Vladimir Putin s-a născut într-un oraș plin de morminte și nu a aflat niciodată unde a fost îngropat fratele său mai mare. La o ceremonie comemorativă în Sankt Petersburg, Putin a spus: „Nu știu unde este îngropat propriul meu frate, pe care nu l-am văzut niciodată, pe care nu l-am cunoscut niciodată."

Ne putem întreba cum această moștenire a suferinței a modelat mintea lui Vladimir Putin. Și totuși, milioane de supraviețuitori ai Leningradului nu au crescut pentru a deveni tirani nemiloși, scrie dailymail.com. Întrebarea rămâne: cum poate un om care cunoaște atât de bine „pătimirea războiului", cum spunea poetul Wilfred Owen, să provoace atât de multă suferință femeilor și copiilor din Ucraina?, mai scriu jurnaliștii.