• Tweet

18 decembrie 1989. Nicolae Ceauşescu a plecat în ultima vizită oficială în Republica Islamică Iran, chiar în timpul Revoluției izbucnită la Timișoara. În 18-20 decembrie, dictatorul român a făcut ultima sa vizită în străinătate. În capitala Iranului, la Teheran, la invitaţia preşedintelui iranian Ali Akbar Hashemi Rafsanjani. La 10 ani de la revolutia islamică din 1979 și la puțină vreme de cand Ali Khamenei a preluat puterea șiită. Paralela intre cei doi dictatori face ca amii sa fi "domnit" aproximativa la fel: mai bine de 35 de ani.

În tot acest timp, manifestațiile împotriva regimului comunist iau amploare în Timișoara. Magazinele sunt sparte, militarii interzic cetățenilor să circule în grupuri mai mari de câteva persoane, încercând astfel să stopeze escaladarea conflictului. La început, militarii băteau amenințător în patul puștilor, ezitând să tragă. Cu toate acestea, seara de 18 decembrie a fost ultima pentru mai mulți tineri de pe străzile Timișoarei, fiind împușcați chiar pe treptele Catedralei, la ordinul Elenei Ceaușescu. După întorcerea în țară, Ceușescu vrea sa calmeze spiritele și face un miting uriaș în Piața Palatului, însa acesta se transformă într-o veritabila revoluție, dictatorul e înlăturat de la putere si omorât într-o unitate militara de la Targoviste.

Acum, peste aproape 40 de ani de la acel eveniment, moartea ayatollahului Ali Khamenei, la 86 de ani, în urma atacurilor lansate de SUA și Israel, închide un capitol de aproape patru decenii în care o singură voce a dominat fără drept de apel politica de la Teheran. Din 1989, Khamenei a condus Iranul șiit cu o mână fermă, a construit o rețea regională menită să rivalizeze statele sunnite din Golf și a cultivat o ostilitate constantă față de Washington și Tel Aviv.

Liderul suprem al Iranului s-a născut în orașul Mashhad, mai exact în provincia Khorasan la data de 19 aprilie 1939. Sub conducerea lui Khamenei, situația drepturilor omului în Iran s-a deteriorat, țara fiind percepută ca cel mai rău stat sponsor al terorismului la nivel mondial, iar programul său nuclear ilegal rămâne una dintre cele mai dificile provocări pentru securitatea globală. Conducerea sa a fost definită de cruzime, corupție și o creștere a ostilității față de Occident.

Când a fost desemnat succesor al carismaticului Ruhollah Khomeini, fondatorul Republicii Islamice, puțini îl vedeau drept un lider de anvergură. Nu avea statura religioasă a mentorului său, nici aura sa revoluționară. Nici măcar ayatollah nu era la acel moment. Și totuși, în timp, Khamenei și-a consolidat poziția. Dacă nu a putut domina prin autoritate teologică, a făcut-o prin arhitectura de putere. A construit un aparat de securitate loial, a echilibrat facțiuni rivale și s-a asigurat că niciun președinte ales nu îi poate contesta cu adevărat deciziile. În Iran, șefii executivului veneau și plecau, liderul suprem rămânea.

Cheia longevității sale a fost controlul strict asupra structurilor de forță. Islamic Revolutionary Guard Corps, împreună cu miliția paramilitară Basij, au devenit brațul său de intervenție internă și externă. Protestele din 2009, izbucnite după realegerea lui Mahmoud Ahmadinejad, au fost înăbușite fără ezitare. La fel și revolta declanșată în 2022 după moartea tinerei Mahsa Amini. În paralel, Khamenei a supravegheat dezvoltarea unui vast imperiu economic parastatal, cunoscut sub numele de Setad, evaluat la zeci de miliarde de dolari. Resursele au alimentat atât aparatul intern, cât și rețeaua de aliați regionali.

Sub conducerea sa, Iranul a investit masiv în susținerea unor actori precum Hamas, Hezbollah, milițiile șiite din Irak și rebelii Houthi din Yemen, dar și în sprijinirea regimului lui Bashar al-Assad în Siria. Așa a luat contur ceea ce oficialii iranieni au numit „Axa Rezistenței", o contrapondere la influența americană și israeliană în Orientul Mijlociu.

Programul nuclear a fost, însă, piesa centrală a strategiei sale. A aprobat prudent acordul din 2015 cu marile puteri, calculând că ridicarea sancțiunilor poate stabiliza economia. Ulterior, după ce Donald Trump a retras SUA din pact în 2018 și a reimpus sancțiuni dure, Teheranul a început să încalce gradual restricțiile asumate. Oficial, Iranul susține că programul are scop pașnic. Occidentul și Israelul au privit mereu cu suspiciune aceste afirmații.

Khamenei a invocat adesea conceptul de „flexibilitate eroică", justificând compromisuri tactice atunci când supraviețuirea regimului o cerea. În același timp, discursul său public rămânea neînduplecat. Amenințările la adresa Iranului, spunea el, vor primi „lovituri reciproce puternice". Personalitatea sa a fost descrisă de analiști drept rezervată, suspicioasă, obsedată de loialitate. O tentativă de asasinat în 1981, care i-a paralizat brațul drept, i-a alimentat, spun apropiații, neîncrederea. Încă din tinerețe, în perioada șahului, fusese arestat și torturat pentru activități politice.

După revoluția islamică, apropierea sa de Gărzile Revoluționare în timpul războiului Iran-Irak, conflict soldat cu aproximativ un milion de victime, i-a cimentat relația cu structurile militare care aveau să îi garanteze puterea. În ultimii ani, influența regională a Iranului a început să fie erodată. După atacul Hamas din 7 octombrie 2023, Israelul a lovit sistematic aliații Teheranului din Gaza, Liban, Yemen și Irak. Căderea lui Assad a reprezentat un alt șoc strategic pentru Teheran.

Moartea lui Ali Khamenei lasă în urmă un sistem construit în jurul unei singure figuri, rigid ideologic, dar pragmatic când miza era supraviețuirea. Timp de aproape 40 de ani, el a fost arbitrul suprem al politicii iraniene, omul care a decis când se negociază și când se ripostează. Odată cu dispariția sa, Iranul intră într-o zonă de incertitudine profundă, iar echilibrul fragil din regiune se reașază din temelii.