• Tweet

Programul nuclear românesc a început în anii '50 şi a fost, iniţial, unul paşnic, pentru uz civil. Pe 22 aprilie 1955, URSS a încheiat cu România un acord bilateral, prin care se angaja să îi furnizeze asistenţă nucleară în domeniul folosirii energiei atomice în scopuri civile. Ca urmare, România a primit o serie de echipamente şi tehnologii nucleare sovietice.

Ulterior, liderii comunişti români au dezvoltat şi ambiţii militare în domeniul nuclear. În 1962, după câteva runde de negocieri, URSS a acceptat să îi furnizeze României şi proiectile nucleare, însă promisiunile nu s-au mai concretizat, ca urmare a Crizei rachetelor din Cuba, care a avut loc în octombrie acelaşi an.

Infrastructura nucleară a României - care astăzi este limitată exclusiv la programul nuclear civil - s-a dezvoltat în timp, pe măsura creşterii ambiţiilor conducerii comuniste de la Bucureşti. Refuzul sovieticilor din anii '60 i-a determinat pe români să-şi îndrepte atenţia către statele occidentale, printre care s-au numărat SUA, Marea Britanie, Canada şi Franţa, pentru a obţine tehnologia şi echipamentele necesare.

Totuşi, România a desfăşurat şi unele activităţi care au intrat în contradicţie directă cu angajamentele internaţionale asumate de ţara noastră, semnatară a Tratatului privind Neproliferarea Armelor Nucleare (NPT) din 1 iulie 1968. Pe 30 ianuarie 1970, România comunistă a ratificat NPT, un acord global, care se bazează pe trei „piloni" principali: dezarmarea nucleară, prevenirea proliferării armelor şi tehnologiilor nucleare şi promovarea cooperării în domeniul utilizării paşnice a energiei nucleare.

În decembrie 1985, regimul Ceauşescu a autorizat realizarea unor experimente nucleare secrete la Piteşti. Aceste acţiuni au fost devoalate abia în anul 1992 de către noile autorităţi române Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică - organizaţie înfiinţată sub egida ONU în 1957, cu sediul la Viena.

„Experimentele au avut loc la Piteşti, în laboratorul de examinare post-iradiere (LEPI), achiziţionat de la firma franceză Ateliers et Chantiers de Bretagne. Scopul lor a fost să determine capacitatea specialiştilor români şi a infrastructurii de la acel moment de a separa plutoniul, ceea ce ar fi fost util în eventualitatea în care România ar fi obţinut o instalaţie-pilot sau una la scară industrială. Specialiştii care au luat parte la aceste experimente au fost Dr. M. Ciocănescu, directorul Secţiei de Reactori şi Celule Fierbinţi din cadrul Institutului de Cercetări Nucleare (ICN), Dr. N. Perescu, cercetător chimist în cadrul ICN, şi Dr. N. Andreescu, directorul Institutului pentru Reactori Nucleari Energetici", explică cercetătparea Eliza Gheorghe, autoarea studiului „Proliferation and the Logic of the Nuclear Marketplace".

România a fost împiedicată să achiziţioneze instalaţii speciale pe piaţa nucleară de Statele Unite ale Americii şi de URSS, deşi, la un moment dat, SUA începuse negocierile pentru o colaborare cu România comunistă în domeniul nuclear. „SUA a avut intenţia, în timpul administraţiei Nixon şi administraţiei Ford, să vândă României un laborator pentru separarea plutoniului, tocmai pentru a preveni alte ţări să devină furnizori", explică Eliza Gheorghe.

De altfel, multe ţări nu au putut să-şi fabrice sau să achiziţioneze armament nuclear din cauza celor două mari superputeri. Pentru a bloca din faşă orice tentative nucleare din partea unor state, marile rivale din timpul Războiului Rece au fondat împreună o organizaţie cu puteri sporite. „Instrumentul prin care SUA şi URSS au reuşit să oprească transferurile de instalaţii pentru îmbogăţirea uraniului şi/sau reprocesarea plutoniului se numeşte Grupul Furnizorilor Nucleari. Scopul acestei organizaţii era să coordoneze politicile de exporturi de tehnologie nucleară ale statelor membre şi să prevină astfel cumpărătorii, precum România anilor '70, să manipuleze piaţa", susţine cercetătoarea.

Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică au blocat piaţa liberă nucleară şi, implicit, încercările României de a obţine armament nuclear, în acest efort trecând adesea peste orice rivalitate istorică, ideologică şi de influenţă: „SUA şi URSS au împiedicat România să obţină armament nuclear prin blocarea accesului la tehnologia de îmbogăţire a uraniului şi de reprocesare a plutoniului. Cele două superputeri au început să acţioneze împreună în vederea creării şi consolidării Grupului Furnizorilor Nucleari încă din 1975. Însă procesul de coordonare a durat câţiva ani, timp în care au acţionat separat în anumite instanţe, precum încercarea SUA de a vinde României laboratorul pentru separarea plutoniului".

Dacă România ar fi reuşit să obţină armamentul nuclear, raportul de forţe din Europa, şi nu numai, s-ar fi putut modifica simţitor. Intrarea României în rândul ţărilor deţinătoare de armament nuclear ar fi avut repercusiuni inclusiv în interiorul Pactului de la Varşovia, sistemul de alianţă încheiat de ţările comuniste.

„Obţinerea acestui tip de armament de către România ar fi produs o criză în sânul Pactului de la Varşovia. Există probabilitatea ca URSS ar fi lansat un atac preventiv menit să elimine un incipient arsenal nuclear românesc. Momentul cel mai vulnerabil pentru un stat care doreşte să obţină armament nuclear este perioada de început, când încă nu posedă rachete cu raza de acţiune suficient de lungă şi un arsenal suficient de amplu pentru a compensa o potenţială pierdere suferită în urma unui atac preventiv. Întrucât Uniunea Sovietică era profund ostilă ideii ca alte ţări socialiste să devină state posesoare de arme nucleare, nu este greu de imaginat o intervenţie armată, căreia România nu i-ar fi putut face faţă. Obţinerea unei arme nucleare de către România ar fi putut să afecteze totuşi raportul de forţe între statele mici din cadrul Pactului de la Varşovia, putând duce la o reacţie în lanţ în această parte a lumii", analizează Eliza Gheorghe.

În cazul în care ar fi ajuns să deţină armament nuclear, România nu ar fi fost expusă doar din Est. Statele Unite ale Americii ar fi putut, la rândul lor, să ia în calcul o intervenţie în forţă, chiar dacă riscurile cele mai mari rămâneau din partea URSS. „Există o probabilitate, deşi foarte scăzută, ca şi SUA să fi decis să intervină militar împotriva regimului lui Nicolae Ceauşescu şi al unui posibil arsenal nuclear românesc, având în vedere înrăutăţirea relaţiilor româno-americane spre sfârşitul Războiului Rece. Consecinţele unei astfel de intervenţii ar fi fost dezastruoase pentru Pactul de la Varşovia şi ar fi dus, probabil, la colapsul prematur al acestei organizaţii."

În cazul în care România ajungea în posesia unui astfel de tip de armament, ce ţări ar fi putut fi vizate, în condiţiile în care Nicolae Ceauşescu visa să transforme ţara într-o mare putere? Date fiind tensiunile dintre România şi URSS de la sfârşitul anilor '60, după invazia Cehoslovaciei de către armatele Pactului de la Varşovia, sub conducerea şi la iniţiativa sovieticilor, o variantă plauzibilă ar fi ca Uniunea Sovietică să fi fost cea vizată de bomba atomică a lui Ceauşescu. Eliza Gheorghe nu crede totuşi că aceasta ar fi fost traiectoria istoriei:

„Mulţi specialişti consideră că inamicul numărul unu al României ar fi fost Uniunea Sovietică. Conform acestei ipoteze, România ar fi folosit o armă nucleară pentru a se proteja în faţa unei invazii sovietice, precum cea din Cehoslovacia anului 1968. Dacă aceasta ar fi fost într-adevăr situaţia, liderii români nu ar fi mărturisit conducerii sovietice în 1967 că dacă ar avea mijloacele necesare, probabil ar încerca să fabrice o armă nucleară. Ceauşescu, de altfel, a căzut de acord cu Brejnev, în decembrie 1967, să achiziţioneze un reactor de putere de fabricaţie sovietică, ceea ce nu ar fi fost posibil dacă Moscova ar fi fost duşmanul de temut al României. Acest lucru nu înseamnă că relaţiile româno-sovietice au fost lipsite de turbulenţe. Dimpotrivă, în repetate rânduri întâlnirile dintre conducerea PCR şi conducerea Partidului Comunist al Uniunii Sovietice se lăsau cu scântei. Liderii de la Bucureşti au exploatat aceste tensiuni pentru a-şi construi o imagine de apărători ai interesului naţional. Acest laitmotiv a fost preluat de majoritatea istoricilor români şi de o bună partea a celor din străinătate după 1989. Situaţia a fost cu totul alta. România a colaborat, de multe ori pe ascuns, cu Uniunea Sovietică, oferind transferuri de tehnologie vestică sau informaţii strategice în schimbul indulgenţei Moscovei."

1955 este anul în care România şi URSS au semnat un acord pentru ajutorarea în domeniul utilizării energiei atomice în scopuri paşnice.
Nicolae Ceauşescu, în 1989: „Tehnic, avem această capacitate, dar... suntem hotărâţi să luptăm împotriva armelor nucleare"

Intenţiile lui Nicolae Ceauşescu de a obţine arme atomice nu au fost trecute cu vederea de presa internaţională, mai ales când liderul român nu se sfia să vorbească deschis despre chestiunea potenţialului nuclear al României.

O astfel de declaraţie a fost publicată pe 16 aprilie 1989, de agenţia de presă Associated Press, sub titlul „Preşedintele spune că România are potenţial pentru arme nucleare": „Preşedintele român Nicolae Ceauşescu a admis public faptul că ţara sa are potenţial să facă arme nucleare. «Putem produce orice fel de echipament şi utilaje, lăsaţi-ne să fim competitivi cu cele mai bune produse fabricate în lume», a spus el, citat de Agerpres. «Într-un singur domeniu nu vrem s-o facem - acela al armelor nucleare. Tehnic, avem această capacitate de asemenea, dar... suntem ferm hotărâţi să luptăm împotriva armelor nucleare.» Declaraţia a venit în urma unor rapoarte neconfirmate că Ceauşescu a menţionat capacităţile nucleare ale României liderului comunist ungar Karoly Grosz, într-o întâlnire din august, din oraşul românesc Arad".

Experimentele nucleare secrete ale României au fost dezvăluite de autorităţi în anii '90, însă ţara noastră a fost implicată şi în alte evenimente clandestine în perioada comunistă, aşa cum reiese dintr-o ştire publicată de cotidianul „The New York Times". Pe 30 aprilie 1990, americanii titrau: „România este raportată în tranzacţii nucleare cu India". Reporterii publicaţiei newyorkeze relatau despre o dezvăluire cu privire la activitatea guvernelor comuniste, în care România a arătat că regimul Ceauşescu a redirecţionat necorespunzător o sursă de apă grea de provenienţă norvegiană către India.

„Recent, oficialii români au informat Norvegia că în 1986, un transport de apă grea norvegiană, care poate fi un ingredient esenţial în fabricarea de arme nucleare, a zburat din România în India, a declarat Sigrid Romundset, o purtătoare de cuvânt pentru Ministerul Afacerilor Externe norvegian", relata „The New York Times".

„Dezvăluirea românească ajută la soluţionarea unui mister vechi de doi ani, cu privire la transportul de apă grea norvegiană, care fusese destinat utilizării în România. Aceasta vine după alte ştiri recente, făcute publice de liderii Europei Răsăritene, cu privire la practicile ascunse ale guvernelor anterioare. De pildă, preşedintele Cehoslovaciei, Vaclav Havel, a spus luna trecută că fostul guvern comunist de la Praga a transportat 1.000 de tone de explozibil Semtex în Libia".

În continuarea poveştii cu apa grea norvegiană, cotidianul relata că cele 12,5 tone de apă grea fuseseră destinate utilizării în două reactoare nucleare civile, pe care autorităţile române plănuiau să le construiască. Însă, norvegienii au început să suspecteze faptul că România le vânduse unei alte ţări, pentru a fi folosite într-un program de armament nuclear. „După prăbuşirea regimului Ceauşescu, noile autorităţi române au informat Norvegia că transportul de apă grea din 1986 a zburat din România la Bombay, India", scriau americanii. În momentul în care norvegienii au ridicat problema apei grele faţă de autorităţile indiene, acestea au evitat să aibă vreo reacţie oficială. „Norvegia ar trebui să ceară Indiei să pună apa grea sub inspecţie internaţională sau să o returneze Norvegiei", declara în 1990 Gary Milhollin, profesor de drept la Universitatea din Wisconsin şi expert în proliferarea armelor nucleare, cel care a alertat poliţia norvegiană cu privire la posibilitatea ca apa grea să fi fost deturnată din România spre India.

„Ambiţiile nucleare ale regimului comunist din România nu au fost în întregime paşnice. Printre planurile discutate de Nicolae Ceauşescu apare şi cel de a construi propria bombă atomică". Aceasta este concluzia Elizei Gheorghe, autoarea studiului „Proliferation and the Logic of the Nuclear Marketplace" („Proliferarea şi Logica Pieţei Nucleare"), în care analizează şi acest subiect controversat din istoria României.

Lucrarea sa a apărut în revista academică „International Security", una dintre cele mai bine cotate la nivel mondial şi publicată de două dintre cele mai bine cotate universităţi ale lumii, Harvard şi Massachusetts Institute of Technology (MIT).

Eliza Gheorghe este lector în Departamentul de Relaţii Internaţionale de la Universitatea Bilkent din Ankara şi a studiat la unele dintre cele mai importante universităţi din lume - are studii doctorale la Universitatea Oxford şi studii postdoctorale la Cornell, Harvard şi Yale, după ce a obţinut licenţa la Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, ca şefă de promoţie. Pentru a realiza acest studiu, românca a condus o muncă de documentare de zece ani, cercetând Arhivele Naţionale Istorice Centrale (ANIC), dar şi pe cele americane, britanice, canadiene, franceze, italiene, germane şi din fostul spaţiu sovietic. De altfel, studiul este unul vast şi nu se limitează doar la România: are în vedere şi alte state care au încercat sau chiar au reuşit să devină ulterior puteri nucleare.

„Principalele surse primare se găsesc în România - unde există încă numeroase colecţii de documente care ar trebui desecretizate, fapt ce nu s-a întâmplat până acum, din păcate. În străinătate, am obţinut cele mai utile documente din Arhivele Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică, Arhivele Naţionale din Statele Unite ale Americii şi arhivele diferiţilor preşedinţi americani, cum ar fi John F. Kennedy, Lyndon Johnson, Richard Nixon, Gerald Ford şi Jimmy Carter, Arhivele Naţionale Britanice, Arhivele Ministerului Afacerilor Externe din Franţa, Arhivele Naţionale Canadiene şi Arhivele Ministerului de Externe al Germaniei Federale", explică tânăra cercetătoare, care a început studiul în anul 2008, în timpul unui stagiu de practică la Centrul Internaţional de Cercetare „Woodrow Wilson 0147 din Washington, DC.

La finalul muncii sale, Eliza Gheorghe a ajuns la concluzia că România a încercat să devină un eschivant nuclear prin intermediul unui program nuclear cu dublu uz, civil şi militar. Un eschivant aspirant este „o ţară care urmăreşte dezvoltarea unei infrastructuri robuste, care să cuprindă ciclul complet al combustibilului nuclear. Acest lucru îi permite să menţină deschisă opţiunea de a deveni un stat posesor de arme nucleare într-o perioadă scurtă de timp, fără a avea un program dedicat exclusiv armelor nucleare. Un stat eschivant trebuie să aibă o instalaţie-pilot sau una la scară industrială pentru îmbogăţirea şi/sau reprocesarea materialelor nucleare, în care să poată să producă uşor materialul fisionabil pentru o bombă".

Dacă Ceauşescu ar fi deţinut o armă nucleară în momentul destrămării blocului socialist şi al căderii comunismului, probabil România ar fi devenit o Coree de Nord în Europa de Est. Este greu de imaginat un scenariu în care România posedă arme nucleare şi este admisă în NATO sau în Uniunea Europeană. Izolarea pe care ar fi suferit-o România ar fi anulat orice fel de avantaje generate de principiul descurajării nucleare.

Motivul pentru care cercetătoarea a folosit termenul de „eschivant nuclear" în cazul României? „Înainte de 1989, România a încercat să devină un eschivant nuclear. Deşi am găsit numeroase documente de arhivă pe care alţi cercetători le-ar putea interpreta ca fiind dovada unui program de înarmare nuclear, am considerat că este necesar să utilizez termenul de eschivant pentru a descrie România. Această clasificare se bazează pe strategia României de a cumpăra materiale şi tehnologii nucleare pe piaţa globală licită în vederea dezvoltării unui program nuclear cu dublu uz, civil şi militar." România a ajuns în punctul în care s-a reuşit separarea plutoniului din combustibilul nuclear ars. Un stadiu încă incipient, dar semnificativ.

„Programul nuclear cu dublu uz i-ar fi permis României să obţină o armă nucleară într-un interval scurt de timp. În timpul regimului comunist, s-a reuşit separarea plutoniului din combustibilul nuclear ars, ceea ce constituie un prim şi important pas în drumul spre latenţa nucleară. Însă, spre deosebire de alţi eschivanţi nucleari, precum Iranul, România n-a reuşit să construiască instalaţii nucleare la scară industrială pentru îmbogăţirea uraniului sau reprocesarea plutoniului. Fără aceste instalaţii, este dificil, dacă nu de-a dreptul imposibil, să se obţină suficient material fisil pentru a construi o bombă atomică într-o perioadă scurtă de timp", continuă cercetătoarea.
Viitorul nuclear, improbabil

În ultimii ani, au existat unele voci, în special în Federaţia Rusă, care au acuzat România că ar urmări şi în prezent să dezvolte sau să obţină, prin orice mijloace, armament nuclear.

Cercetătoarea Eliza Gheorghe nu crede într-un astfel de scenariu: „După Revoluţie, noua conducere de la Bucureşti a avut nevoie de aproape trei ani pentru a declara experimentele secrete din decembrie 1985. Explicaţia oficială, conform căreia experimentele din 1985 au fost întreprinse de specialişti, fără aprobarea conducerii, este contrazisă atât de afirmaţiile repetate ale lui Ceauşescu, care indica un interes în dobândirea opţiunii nucleare, cât şi de prezenţa şi participarea la aceste activităţi a direcţiunii Institutului de Cercetări Nucleare. Este posibil ca noile autorităţi să-şi fi dorit, pentru început, să determine ce opţiuni aveau la dispoziţie şi abia în momentul în care au realizat că este imposibil să achiziţioneze noi tehnologii pentru programul cu dublu uz, să fi ales calea transparenţei. Nu consider că România ar putea relansa eforturile de a deveni un eschivant nuclear cu foarte mare uşurinţă în momentul de faţă".

Scenariul în favoarea obţinerii de către România a bombei nucleare rămâne, totuşi, o opţiune plauzibilă, cu o singură condiţie: „Dacă Grupul Furnizorilor Nucleari ar dispărea sau ar deveni ineficace, România ar putea obţine tehnologia necesară pentru obţinerea de material fisil pentru construirea unei arme nucleare". Acesta este momentan un domeniu inutil de explorat, având în vedere că nu există indicii că GFN ar putea să dispară. În plus, România este stat membru NATO şi UE, ceea ce înseamnă că beneficiază de toate garanţiile de securitate oferite de aceste alianţe. „

Ar putea exista voci în România anului 2019 în favoarea opţiunii nucleare, însă garanţiile SUA şi NATO, precum şi obligaţiile care decurg de aici fac ca acest subiect să fie închis definitiv la nivel oficial. România ar putea deveni din nou interesată de subiectul armelor nucleare dacă SUA s-ar retrage din NATO, iar Franţa şi Anglia n-ar propune un sistem alternativ pentru asigurarea ţărilor neposesoare de armament nuclear. Însă redobândirea intenţiei de a obţine arme nucleare nu înseamnă automat şi realizarea acestui obiectiv. Disponibilitatea tehnologiei necesare pentru construirea unei arme nucleare este un factor-cheie în această ecuaţie", explică Eliza Gheorghe.

Dacă România ar fi obţinut arma nucleară, ar fi făcut-o probabil pentru a schimba raportul de forţe regional şi pentru a extrage mai multe concesii din partea Uniunii Sovietice. Însă, o astfel de acţiune ar fi avut consecinţe negative asupra României. Mai mult, România ar fi avut nevoie de o perioadă îndelungată de timp pentru a deveni un membru deplin al clubului puterilor nucleare. Montarea de focoase nucleare pe vectori cu rază lungă de acţiune, ceea ce denotă un grad înalt de expertiză şi competenţă militară, şi prin urmare, oferă statut statelor posesoare de arme nucleare, este o fază extrem de costisitoare şi dificilă în orice program nuclear militar. Drept urmare, pentru început, România ar fi fost, în cel mai bun caz, un jucător regional, urmând ca, abia în 10-15 ani, să dobândească recunoaşterea mondială pe care Ceauşescu o urmărea.