• Tweet

Nicolae Ceaușescu a fost la un pas de a provoca un război între România Socialistă și Uniunea Sovietică. Și asta după ce a condamnat invazia sovietică în Ceholslovacia. Istoricii, dar și documentele arată că rușii abia așteptau să invadeze România, iar Ceaușescu pregătea țara de luptă.

Una dintre cele mai enigmatice momente din istoria recentă a României a avut loc în anul 1968, cu ocazia invaziei sovietice în Cehoslovacia. A fost momentul de strălucire a lui Ceaușescu, fiind apreciat sincer atât pe plan intern, dar și internațional, pentru curajul de a condamna fățiș operațiunile militare rusești. Istoricii arată că îndrăzneala lui Ceaușescu a fost cât pe ce să ne coste scump. Se spune că rușii aveau intenția de a invada România, drept răspuns. Ceaușescu era conștient de acest lucru și se pregătea pentru apărare și totodată de o evacuare în Iugoslavia în cazul în care lucrurile ar fi mers prost.

Există zvonuri, din acea perioadă că rușii chiar au intrat la intimidare pe teritoriul României și că ar fi fost opriți doar de intervenția americanilor care nu doreau să mai tolereze o a doua intervenție rusească într-o țară din spatele Cortinei de Fier. Momentul rămâne controversat fără să se știe cu adevărat care au fost intențiile rușilor. Cert este că Ceaușescu s-a pregătit de război, mentioneaza Adevarul.

România a ajuns stat comunist cu ajutorul sovieticilor. Nu mai încape urmă de îndoială și toată lumea știe acest lucru. Armata Roșie a stat pe teritoriul țării noastre până în 1958 iar rușii au transportat cantități impresionante de resurse din România prin intermediul sovromurilor dar și a schimburilor dintre cele două țări. Timp de un deceniu și jumătate, a avut loc stalinizarea României sub influența liderilor de la Kremlin, inclusiv colectivizarea, naționalizarea și teroarea îndreptată împotriva „dușmanilor poporului" din categoriile de „exploatatori", adică moșieri, burgheziei, țărani înstăriți și intelectuali. Totodată începând din 1955, România Socialistă a făcut parte din Pactul de la Varșovia, un tratat de alianță militară între Uniunea Sovietică și țările comuniste din Europa de Est, încheiat ca răspuns la formarea NATO. Scopul său principal era menținerea controlului sovietic în statele satelit și crearea unui echilibru militar în Europa în perioada Războiului Rece.

În 1953, odată cu moartea lui Stalin a urmat o perioadă de detensionare a terorii dar și de relaxare a comunismului dur de factură stalinistă, în țările europene controlate de sovietici. După ce în 1958, Hrușciov decide să retragă trupele sovietice din România, Gheorghe Ghiorghiu Dej dă semne tot mai mari de independență și desprindere față de URSS. Liderii comuniști români visau la un comunism național, fără imixtiunea Uniunii Sovietice. Tocmai de aceea începând cu 1960, România se deschide către Occident. Este înlăturată aripa dură a partidului, foștii staliniști, agenții sovietici care au stalinizat țara. În locul lor își fac loc oameni noi, reprezentanți ai unui comunism naționalist. Prietenia româno-sovietică începe să scârțâie tot mai tare. Dej se ridică fățiș împotriva politicilor impuse de URSS prin CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc). Mai precis, rușii doreau să supra-specializeze statele comuniste europene pe diferite ramuri, ca să răspundă nevoii de materii prime a URSS.

De exemplu, României i s-a cerut să devină o țară agrară și să renunțe la planurile de industrializare, mai ales cele care vizau industria grea. Evident, liderii comuniști români s-au opus vehement, culminând cu declarația din 1963 prin care se cerea ca fiecare națiune să-și hotărască singură destinul. „Politicile economice din cadrul CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, înființat de URSS în 1949) erau gândite în așa fel încât statele membre să se specializeze spre anumite ramuri, ceea ce în interpretarea dejistă, în timp ar fi însemnat un dezavantaj pentru România, care nu ar mai fi putut să pună accent atât de mare pe industria grea. În plus, în urma încheierii procesului de colectivizare, Dej căuta să realizeze o reconciliere între partid și popor, căutând sprijin în populație, în țărani, intelectuali și tehnocrați. Astfel că a început să afirme fățiș opoziția față de URSS. Relaxarea a continuat în anii 1963 și 1964 cu eliberarea deținuților politici, și cu o delimitare din ce în ce mai largă față de Hrușciov, România fiind alături de China unul din statele care au creat breșe în blocul sovietic.", arată IICCMER.

În 1964, Dej a eliberat deținuții politici și a contribuit la deschiderea țării către lumea Occidentală. Sunt zvonuri că asta i-ar fi adus și moartea (deși diagnosticul oficial a fost cancerul galopant). Urmașul lui Dej din 1965, Nicolae Ceaușescu a continuat aceeași politică de liberalizare a României comuniste. Artiștii au putut crea mai liber, au fost reeditate lucrările scriitorilor interziși în perioada stalinizării, au apărut produse de import. Se organizau festivaluri de muzică blues și rock, iar muzica străină și cinematografia occidentală pătrundeau mult mai ușor. Limba rusă a fost înlocuită cu franceza în școli, iar Ceaușescu începuse să aibă legături și întrevederi cu liderii occidentali inclusiv cu președinții americani.

La începutul anului 1968, valul de liberalizare care a cuprins o parte a țărilor socialiste s-a concretizat cel mai bine în Cehoslovacia. Acolo a avut loc așa numita „Primăvară de la Praga", o încercare de a reforma sistemul comunist și de a introduce acel „socialism cu față umană", care va reprezenta mai târziu politica oficială a liderului URSS, Mihail Gorbaciov. Prim secretarul partidului comunist cehoslovac Alexander Dubcek, secondat de mai mulți lideri ai partidului, dar și cu sprijinul intelectualilor praghezi, a lansat idei inovatoare, dar extrem de îndrăznețe pentru statele situate în spatele Cortinei de Fier. Mai precis, Dubcek milita pentru reforme economice, instaurarea libertății de exprimare, libera circulație și pluripartitismul. Totul s-a concretizat în „Manifestul celor 2000 de cuvinte" publicat pe 27 iunie 1968.

Aceste idei au stârnit îngrijorare în rândul liderilor URSS. Aceștia au convocat o întâlnire cu reprezentanții statelor Tratatului de la Varșovia, mai puțin cu cei ai Cehoslovaciei (direct vizați) dar și ai României, și au hotărât o invazie generală. În noaptea de 20 spre 21 august 1968, o armată de 400.000 de soldați, 800 de avioane și 6300 de tancuri a atacat Cehoslovacia. Erau atât trupe rusești dar și ale altor țări membre ale Tratatului de la Varșovia. Mai puțin România și Albania. Trupele Germaniei de Est erau pregătite să intervină dar au fost oprite de sovietici. Cehii nu au opus rezistență fiind evitat astfel un adevărat măcel. Când a aflat despre invazie, Ceaușescu a luat atitudine. A fost momentul său de glorie. A uimit o lume întreagă condamnând invazia Cehoslovaciei. I-a trimis o scrisoare în termeni duri chiar și lui Brejnev. Pentru unii era nebunie, pentru alții un curaj nemaivăzut.

„Abia întors din Cehoslovacia, unde făcuse o vizită oficială (15-17 august), N.Ceaușescu avea să afle despre invadarea Cehoslovaciei de către URSS și sateliții ei în noapte de 20-21 august. „Acu-i rândul meu", ar fi spus, potrivit lui Ion Pacepa, liderul român. În virtutea principiului neamestecului în trebuirle interne, el fusese în dezacord cu „sfaturile", amenințările și presiunile Pactului de la Varșovia asupra echipei Dubcek și, potrivit unor surse, ar fi trimis, în timpul discuțiilor de la Cierna-nad-Tisou dintre cehoslovaci și sovietici, o scrisoare dură lui Brejnev, cerându-i să înceteze imixtiunea brutală în treburile interne ale Cehoslovaciei", preciza Florin Constantiniu în „O istorie sinceră a poporului român".

După ce s-a consultat cu membrii Comitetului Executiv al CC al PCR, Ceaușescu a dat un comunicat prin care România condamna oficial invazia Cehoslovaciei. Ulterior, în fața unui mulțimi de o sută de mii de oameni, a ținut cel mai puternic și mai bun discurs din întreaga sa carieră politică. A fost momentul când mulți români au fost, în mod sincer, mândrii de el.

„Ceauşescu a convocat urgent membrii Comitetului Executiv al CC al PCR. Apoi întreg Comitetul Central. Poziţia de condamnare a invaziei a fost unanim aprobată. Comunicatul transmis la radio prin care România condamnă agresiunea împotriva Cehoslovaciei i-a umplut pe români de mândria demnităţii conducerii lor. După aceste formalităţi statutare, în numele conducerii partidului, Ceauşescu s-a adresat mulţimii, la mitingul popular din amiaza lui 21 august. Pentru prima şi ultima dată din istoria regimului comunist, n-a fost necesară mobilizarea participanţilor. În faţa sediului CC s-a adunat o nemaivăzută mulţime de circa o sută de mii de oameni", preciza specialistul Lavinia Betea în „Apoteoza lui Ceaușescu-21 august 1968" în Historia.

„Invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia constituie o mare greşeală şi o ameninţare pentru pacea în Europa, pentru soarta socialismului în lume şi este o zi a ruşinii pentru mişcarea internaţională. Nu există nici o justificare şi nu există nici un motiv care să facă admisibilă, fie şi numai pentru o clipă, ideea unei intervenţii în treburile interne ale unui stat socialist frăţesc (...) Nici un străin nu are dreptul de-a spune ce formă trebuie să capete construirea socialismului", este o parte a discursului rostit de Ceaușescu din balconul sediului Comitetului Central.

Ceaușescu a atras, prin curajul său, atenția presei internaționale, fiind lăudat. „În 21 august 1968, poziţia lui Ceauşescu era o ştire de senzaţie în presa mondială. Pentru prima dată în istoria lagărului comunist, un fapt dictat de Moscova crea opoziţie deschisă din partea altui stat membru al Tratatului de la Varşovia. Ceauşescu e un erou în presa occidentală şi în mediile politice din celălalt front al "războiului rece". În 22 august, convocată în sesiunea extraodinară, Marea Adunare Naţională a adoptat « Declaraţia cu privire la principiile de bază ale politicii externe a României ». Documentul a fost transmis la ONU, tuturor parlamentelor şi guvernelor din toate ţările cu care România avea relaţii diplomatice", preciza Lavinia Betea în același articol.

Drept răspuns, la îndrăzneala lui Ceaușescu, URSS ar fi vrut să invadeze România. Este un fapt controversat încă nu pe deplin elucidat. Oricum este cert că URSS a vrut să intimideze România. Istoricii dar și documentele vremii indică faptul că tensiunea dintre România și URSS atinsese cote maxime.

„Apropierea româno-cehoslovacă dublată de strânsele legături dintre București și Blegrad a îngrijorat conducerea sovietică. La 9 iulie, premierul Kosîghin a spus în ședința Biroului Politic: „Ei ( cehoslovacii-n.n) s-au orientat dintr-odată, după cum vedem, spre România și Iugoslavia pentru a arăta că „acum nu suntem unul, ci trei". La 19 iulie, în același cadru, Brejnev atrăgea atenția că „Acum la Praga este așteptată sosirea lui Ceaușescu și a lui Tito, se poartă discuții despre o cârdășie dunăreană", preciza Florin Constantiniu în aceeași lucrare. Walter Ulbricht, liderul RDG ar fi scris lui Brejnev că „socialismul este în primejdie" dacă nu se intervenea în România la fel ca în Cehoslovacia.

„Defectorul sovietic Viktor Suvorov fost ofițer al GRU ( serviciul de spionaj al Armatei Roșii), scrie că în unitatea sa( înainte de a deveni ofițer de informații) militarii considerau că România trebuie „eliberată", altfel spus, invadată", preciza Florin Constantiniu.

Iar motivele erau multiple. Printre acestea participarea modestă la activitățile Pactului de la Varșovia, ajutorul dat israelienilor pentru a repara tancurile rusești capturate de la egipteni, bunele relații cu China și multe altele. Mulți soldați, așa cum mărturisea Suvorov, se așteptau ca România să fie invadată. Interpelați de oficialii americani rușii au negat orice dorință de a invada România, existau mișcări de trupe sovietice la granița României. „La 28 august Dean Rusk( n.r. secretarul de stat al SUA) și-a exprimat îngrijorarea în legătură cu mișcările de trupe sovietice la frontierele României dar și cu „alte fapte" care făceau ca la Washington să se creadă că o invazie în România este iminentă", se arată în „O istorie sinceră a poporului român. Nu mai vorbim de faptul că unități de cazaci luaseră locul grănicerilor sovietici de la frontiera României.

Toate aceste mișcări de trupe dar și informațiile oferite de serviciile sale secrete l-au pus în gardă pe Ceaușescu. Acesta a anunțat în discursul său fulminant reînființarea gărzilor patriotice. Adică muncitori, țărani, intelectuali mobilizați și învățați să folosească armele pentru a-și apăra patria.

De altfel, pe noiembrie 1968, Marea Adunare Națională a adoptat Legea nr. 33/1968, prin care tinerii cu vârste cuprinse între 18 și 20 de ani, băieți și fete trebuiau să participe la programe de pregătite militară, unde învățau disciplina, folosirea armamentului dar și deprindeau cunoștințe sanitare și tehnice necesare pe timp de război. Revenind însă la zilele tensionate de la finele lui august 1968, Ceaușescu s-a pregăti de război. În primul rând a discutat cu Tito despre o eventuală retragere a trupelor românești pe teritoriul iugoslav dacă lucrurile se complicau. Întâlnirea secretă a avut loc la Vârșeț, pe 24 august, acolo unde Ceaușescu a mers însoțit de Bodnăraș.

„Pe Ceauşescu şi Bodnăraş i-a interesat dacă, în caz de atac sovietic, românilor li s-ar deschide un „coridor" pentru organizarea rezistenţei, alături de sârbi, pe teritoriul iugoslav. Noi vom lupta, zic ei, dar poziţia geo-politică a României lasă un singur front deschis - Iugoslavia. „Aici aveţi spatele frontului, le-a precizat Tito. Acum e o altă problemă:problema dacă vă strâmtorează pe dv. până la front şi veţi trece frontul în Iug(oslavia) cu echipament militar şi cu totul. Dacă dv. veţi veni cu echipament militar aici, nu veţi putea opune rezistenţă aici. Aşa că noi vom opune rezistenţă. Atunci vă vom accepta ca militari, însă armamentul pe care îl aveţi, va trebui lăsat. Mă înţelegeţi ce am în vedere, ca URSS să nu ne atace şi pe noi. Să nu le dăm pretext. (...) În momentul în care Iugoslavia va fi atacată, atunci vom merge împreună", descrie Lavinia Betea, în articolul său, discuțiile purtate între Tito și Ceaușescu.

În plus, liderul comunist român s-a asigurat de susținerea Chinei dar și a partidelor comuniste din Franța și Italia. Potrivit stenogramelor, Ceaușescu a mărturisit că românii se vor apăra cu arma în mână, iar pe ruși îi va aștepta o rezistență. După cum arată și Mihail Vozlenski, se spune că rușii au testat terenul și au trimis un tanc pe teritoriul românesc. Acesta a fost distrus și apoi tractat de sovietici înapoi pe teritoriul lor. Intervenția americană care a precizat rușilor că vor fi consecințe dacă invadează România dar și apelul la moderație al lui Tito, a detensionat situația. Rezolvarea „Primăverii de la Praga", în stil sovietic a făcut ca totul să fie dat uitării.