• Tweet

Când Mel Gibson vorbește despre credință, o face nu ca un observator ocazional, ci ca cineva care a petrecut ani de zile cufundat în simbolurile, violența și contradicțiile acesteia.

Legătura sa cu Giulgiul din Torino nu este teoretică. Este personală. El a descris-o de mult timp ca fiind unul dintre cele mai profunde artefacte fizice legate de povestea lui Hristos, iar acum susține că adevărul despre ea a fost distorsionat în mod deliberat.

Potrivit lui Gibson, această distorsionare nu a fost accidentală sau născută din incertitudine. A fost strategică. El susține că instituții puternice, atât religioase, cât și seculare, au modelat narațiunea în jurul Giulgiului pentru a controla cât de departe putea ajunge adevărul fără a destabiliza fundamentele construite pe el.

Giulgiul din Torino este o pânză de in care se vede imaginea estompată a unui om crucificat, cu răni caracteristice execuției romane. Pentru credincioși, este giulgiul în care a fost înfășurat Iisus Hristos. Pentru sceptici, este un fals medieval, o capodoperă a înșelăciunii timpurii.

De-a lungul deceniilor, testele științifice, în special datarea cu carbon din secolul al XX-lea, păreau să fi rezolvat dezbaterea, plasând originea pânzei în Evul Mediu. Cazul a fost închis, s-a spus lumii.

Dar Gibson susține că ceea ce a primit publicul nu a fost întreaga poveste, ci doar partea considerată sigură pentru a fi făcută publică. Potrivit lui Gibson, mai mulți oameni de știință implicați în testele timpurii și-au exprimat în privat îngrijorarea cu privire la contaminare, eșantionarea părtinitoare și defectele procedurale care nu au fost niciodată abordate în mod adecvat.

El susține că existau date alternative, date care complicau concluzia clară prezentată lumii, dar că aceste descoperiri au fost ignorate deoarece creau prea multă incertitudine. Incertitudinea, avertizează Gibson, este periculoasă pentru instituțiile construite pe autoritate. Nu pentru că adevărul este fragil, ci pentru că controlul este.

În opinia sa, Giulgiul a devenit mai puțin o chestiune de a descoperi ce este și mai mult o chestiune de a decide ce li se permitea oamenilor să creadă că ar putea fi. Ceea ce face cuvintele lui Gibson atât de tulburătoare nu este faptul că pun la îndoială știința.

Ci faptul că anumite întrebări au fost etichetate ca inacceptabile, nu pentru că nu aveau merit, ci pentru că răspunsurile lor amenințau structurile de putere stabilite.

Gibson face referire la studii ulterioare privind formarea imaginii, codificarea tridimensională și proprietățile chimice inexplicabile ale pânzei, susținând că aceste descoperiri au fost minimizate sau prezentate ca simple curiozități, în loc să fie urmărite ca potențiale dovezi care ar putea schimba paradigma.

El merge mai departe, sugerând că Giulgiul reprezintă ceva profund incomod pentru ambele părți ale spectrului de credințe. Dacă este autentic, obligă știința să se confrunte cu fenomene care sfidează explicațiile actuale. Dacă nu este, reprezintă totuși un nivel de sofisticare tehnologică care nu se potrivește perfect cu capacitățile medievale.

Potrivit lui Gibson, această instabilitate este tocmai motivul pentru care întreaga gamă de dovezi nu a fost niciodată permisă în conștiința publică dintr-o dată. Reacția la afirmațiile sale a fost imediată și polarizată.

Criticii îl acuză că alimentează conspirația, că exploatează credința pentru dramă, că subminează decenii de cercetări revizuite de colegi. Susținătorii susțin că el spune pur și simplu cu voce tare ceea ce mulți au bănuit în tăcere de ani de zile: că dezbaterea privind Giulgiul a fost întotdeauna gestionată, mai degrabă decât rezolvată.

Gibson sugerează că această gestionare nu are ca scop protejarea oamenilor de credințe false, ci protejarea instituțiilor de pierderea controlului asupra narațiunii. Ceea ce a stârnit cu adevărat indignarea a fost afirmația lui Gibson că însăși credința este câmpul de luptă.

El susține că Giulgiul nu este periculos din cauza a ceea ce dovedește, ci din cauza a ceea ce îi invită pe oameni să pună la îndoială. Ideea că adevărul este întotdeauna transmis în mod clar și complet.

Potrivit lui Gibson, odată ce oamenii acceptă că ceva atât de sacru și de analizat ca Giulgiul ar putea fi filtrat prin politică și putere, ei pot începe să se întrebe ce altceva a fost modelat în același mod.

El încadrează Giulgiul nu ca un obiect, ci ca o oglindă. O oglindă care arată umanității cât de incomod devine atunci când dovezile refuză să rămână în categoria care le-a fost atribuită.

Credința vrea ca acesta să fie sacru. Scepticismul vrea ca acesta să fie fals. Dar ce se întâmplă dacă acesta există într-un spațiu pe care niciuna dintre părți nu îl poate deține în totalitate? Gibson susține că această stare liminală este exact ceea ce îl face atât de amenințător.

Acesta rezistă reducerii, iar reducerea este instrumentul pe care instituțiile se bazează pentru a menține certitudinea. În spatele indignării și fricii se află o reacție mai liniștită, care poate fi mai revelatoare. Tăcerea.

Anumiți experți au refuzat să comenteze. Anumite organizații au reiterat vechile concluzii fără a se referi la afirmațiile specifice ale lui Gibson. Această reținere nu a făcut decât să alimenteze suspiciunea.

Gibson nu pretinde că are dovezi definitive. El susține că dovezile au fost fragmentate, compartimentate și îngropate sub straturi de autoritate și oboseală, până când oamenii au încetat să mai pună întrebări.

Cea mai tulburătoare parte a avertismentului său este întrebarea pe care o lasă în urmă. Dacă povestea Giulgiului a fost modelată pentru a păstra stabilitatea, ce alte adevăruri au fost gestionate în același mod? Gibson nu își limitează implicațiile la religie.

El le extinde la istoria însăși, sugerând că înțelegerea umanității asupra trecutului său este mai puțin o înregistrare a descoperirilor și mai mult o narațiune curată, concepută pentru a minimiza perturbările.

Giulgiul, din acest punct de vedere, nu este unic. Este pur și simplu unul dintre rarele cazuri în care fisurile sunt vizibile. Reacția globală a fost intensă deoarece Giulgiul ocupă un spațiu psihologic unic.

Se află la intersecția dintre credință, mortalitate, suferință și speranță. A sugera că povestea sa a fost manipulată pare a fi o încălcare nu doar a credinței, ci și a încrederii. Oamenii nu se întreabă doar dacă Giulgiul este real.

Ei se întreabă dacă au fost tratați ca fiind capabili să facă față adevărului. Cuvintele lui Mel Gibson nu oferă o concluzie. Ele oferă disconfort. El nu le spune oamenilor ce să creadă. El le spune să se întrebe de ce credința are limite în primul rând.

Acest mesaj este mult mai destabilizator decât ar putea fi vreodată o simplă afirmație de autenticitate. Pentru că odată ce oamenii încep să bănuiască că adevărul este raționalizat, nu revelat, fiecare concluzie oficială începe să pară provizorie.

Dacă Gibson are dreptate sau nu, poate că în cele din urmă contează mai puțin decât efectul pe care cuvintele sale l-au avut deja. Giulgiul din Torino este din nou o întrebare vie, nu un artefact stabilit.

Iar teama care se răspândește nu ține de prăbușirea credinței. Ține de posibilitatea ca realitatea însăși să fi fost filtrată prin decizii luate fără consimțământul publicului. Întrebarea terifiantă pe care Gibson o lasă în suspans nu este dacă Giulgiul este real. Este dacă umanității i s-a încredințat adevărul complet despre orice.