• Tweet

Am cunoscut o persoană. O persoană pe care nu aș fi crezut că voi ajunge să o apreciez. Nu total, e drept, ci din anumite puncte de vedere. Acea persoană însă, mi-a spus că sunt prea politicoasă. Are dreptate, dar nu în totalitate. Uneori exagerez cu politețea, știu. Și o fac cu cine nu o apreciază, dar... asta sunt eu. Poate că e Providența, sau educația primită acasă. Sau poate că doar am îmbătrânit...

Astăzi însă, aleg să merg pe „mâna" acelei persoane. Am să las politețea la o parte și am să vă spun o poveste. Povestea asta însă nu începe cu mine. Nici cu tine. Nici cu 1 Decembrie de la televizor, cu parada și defilările care durează cât bei o cafea. Povestea asta începe cu românii pe care îi invocăm de fiecare dată, când avem nevoie de un paravan, de o scuză, de un aer de eroism pe care nu-l mai trăim, dar îl scoatem din sertar ca decor, ca ornament, ca să ne simțim mai puțin vinovați că nu facem nimic.

Începe cu oamenii care au mers la Alba Iulia în 1918 pe jos, prin noroaie, prin frig, cu frica și speranța deopotrivă - nu ca să se fotografieze cu un steag, ci ca să strige cu putere: "Suntem un singur neam!" Cu țăranii care au plecat de acasă fără să știe dacă se mai întorc. Cu femeile care au rămas în sate cu copiii și bătrânii în grijă, în timp ce bărbații lăsau în urma lor doar o vorbă spusă în prag: „Să aveți grijă unii de alții." Cu oamenii care n-au avut internet, dar au avut curaj. Cu oameni care n-au avut platforme, dar au avut voce. Cu oameni care n-au avut libertăți, dar le-au smuls cu mâinile goale.

Apoi vin anii negri. Anii în care românii au învățat să tacă pentru a rămâne în viață. Anii în care adevărul era o infracțiune, iar dreptatea o amintire. Anii în care cei îngenuncheați erau mulți, iar cei care-i îngenuncheau erau puțini - dar suficient de puternici. Și ajungem în 1989. Când au murit tineri care nici nu apucaseră să-și trăiască tinerețea. Nu pentru lozinci, ci pentru libertate. Pentru dreptul de a spune: nu mă mai tem! Apoi în 1990, 2000, 2010, 2020... Ani în care România a fost reconstruită, dar și risipită. Ani în care s-au făcut salturi înainte, dar și pași înapoi. Ani în care valorile s-au amestecat cu interese, iar vocea poporului cu apatia. Și uite-ne azi!

România de azi este un paradox: liberă, dar paralizată; informată, dar lipsită de discernământ; plină de drepturi aparente, dar săracă rău de tot în curaj. Și acum... vine partea nepoliticoasă. Cea care doare și enervează. Eu recunosc că uneori îmi lasă mari semne de întrebare. Noi, românii nu suntem doar victime ai celor care ne îngenunchează, ne umilesc, ne batjocoresc și ne manipulează după bunul plac. Suntem victime ale propriei noastre tăceri. A lipsei de asumare, de a spune ceea ce gândim.

Suntem un popor obișnuit să suporte. Să rabde pe principiul "lasă, treacă și asta". Suntem un popor care își ridică eroii în discursuri, dar nu îi imită în viața reală. Le aprindem lumânări, dar nu le călcăm urma. Le spunem numele, dar nu le ducem lupta. Ne place să vorbim despre curaj, atât timp cât nu ni se cere să îl avem. În fața nedreptății, eroii noștri ar fi strigat. Noi dăm din umeri. Ei ar fi ieșit în față. Noi ieșim doar când știm că nu riscăm nimic. Ei au murit ca să putem spune „nu". Noi spunem „da, dar... poate mâine"

Suntem un popor care este conștient de nedreptate, dar nu și să o înfrunte. Și totuși, paradoxul suprem e acesta: Ne-am născut din curaj, dar trăim din scuze. Scuza că „nu se schimbă nimic". Scuza că „toți sunt la fel". Scuza că „eu sunt doar unul". Scuza că "nu-mi face nimeni statuie". Dar istoria nu s-a scris cu scuze. S-a scris cu oameni care au fost „doar unul" - până când au fost mulți. Astăzi, în locul eroilor care au ținut lumea în spate, avem oameni care se ascund după scaune, funcții, ecrane. În locul celor care au murit pentru ca noi, cei de ieri și de azi, să avem un cuvânt de spus, avem oameni care nu spun nimic. În locul celor care au îndrăznit să ridice capul, avem oameni care preferă să-l țină plecat pentru o liniște superficială, dar personală.

Și aici vine un alt adevăr. Noi, astăzi nu suntem îngenuncheați de cei puternici, ci de cei care tac. De propria lor tăcere. De lipsa de reacție. De frica de a pierde ceva - când de fapt pierdem totul. Ce nu înțeleg cei care ar trebui să o facă este că 1 Decembrie nu e despre parade. Nici despre ieșiri la biserică și cruci făcute cu mâini murdare. E despre întrebarea care ne sapă încet, dar sigur: Cei care au murit pentru România Mare... au murit strigând. Noi, urmașii lor, am ajuns să șoptim. Ce-am făcut oare cu curajul lor? Cred eu...

Nu mai avem nevoie de mai multe discursuri. Nici de mincinoși în funcții și nici de incompetenți care se încăpățânează să conducă o țară pe care n-au reușit nici măcar să o înțeleagă. Nici de politicieni care se ascund după cifre, în timp ce oamenii se ascund după nevoi.

Și nu vreau să-mi dați dreptate. Doar gândiți-vă că în România lui 2025, 1 din 3 copii se culcă flămând. Că bătrânii noștri își împart pastilele în două ca să le ajungă luna întreagă, iar pensiile lor... nu vor mai avea cum să existe, dacă noi continuăm să ne facem că nu vedem realitatea. Gândiți-vă că sunt sate în care singurul lucru care mai funcționează este amintirea. Că sunt oameni care au mai multe locuri de muncă și tot nu pot pune o masă întreagă în fața copiilor. Că sunt spitale în care intri cu o boală și ieși cu altele.Că sunt tineri care nu mai pleacă din țară pentru bani, ci pentru că știu că aici nu vor avea niciun viitor.

Nu-mi dați dreptate. Uitați-vă în ochii copiilor voștri care cresc prea repede și a părinților care îmbătrânesc prea singuri. Eu m-am uitat și nu mi-a plăcut cum m-am văzut. Nu-mi dați dreptate, dar... să știți că și o țară poate să moară la fel ca un om: în tăcere și singură. Nu mă credeți? Citiți. Citiți despre Imperiul Bizantin, după anul 1200. Nu s-a prăbușit într-o zi, nici într-o luptă grandioasă, ci în timp. Când otomanii au intrat în Constantinopol în 1453, Bizanțul era deja un cadavru politic. Cum? Prin corupție, prin lupte între ai săi, prin comploturi care mușcau din el înainte să o facă vreun dușman, prin conducători slabi, prin alianțe proaste, prin pierderi mici, dar neîntrerupte.

Vi se pare cunoscut scenariul? Dar nu, nu-mi dați dreptate. Și acum, dacă tot v-am amenințat că nu voi fi politicoasă astăzi, de 1 Decembrie, vă spun fără ocolișuri: ridicați ochii din pământ. Poate că așa vom începe, în sfârșit, să respirăm cu toții. Atât. Poate că nu am fost politicoasă. Dar măcar am fost sinceră. Și... zâmbesc. Ce voi face mai târziu? Dumnezeu cu mila... dar măcar am spus ce cred.

Simona Tănăsescu