• Tweet

În lumea de astăzi, una dintre cele mai lungi și mai complicate strategii de menținere a influenței americane cu o justificare mai imaterială ca politica americană de decenii în jurul insulei Taiwan, nu pare a exista. Una dintre cele mai complexe, sângeroase, antidemicratice dictatori ale războiului rece, una dintre cele mai anti europene civilizații asiatice, Taiwan a fost și rămîne una dintre marile dileme global-strategice ale SUA în fața nestăvilitei dorințe a Chinei de a readuce la teritoriul mamă o provincie rebelă.

Provincia Taiwan este practic ruptă de lângă China de către o decizie americană din anii 50. Devenită cu timpul o democrație de carton, cu un guvern mai mult decît militaristic, cu opțiuni iliberale economice și extrem de medievalizată din punct de vedere al dezvoltării sociale moderne, insula se află în mijlocul unei intense propagande americane de demonizare a Chinei. În afară de jocul declarațiilor sforăitoare despre democrație și securitatea tehnologică, central situată, se află o luptă americană necruțătoare de influență și ocupație între cele două super puteri ale lumii: SUA și China. Cine va câștiga strâmtoarea Taiwanului va căștiga dreptul de a dicta învinsului drumul său maritim. SUA vor ca același dictat politic, ideologic, economic al războiului rece să fie respectat de către marea sa rivală China. Pentru China, a accepta dictatul ideologic și șantajul american devine o problemă de mândrie. Desigur totul se joacă, cum altfel, sub faldurile unei ideologii leniniste reșapate de laboratoarele de propagandă din Washington, acum folosind alt alfabet, dar la fel de imperialist. Structura lingivstică a frazei este identică cu școala bolșevică din Germania secolului trecut, doar semnele sunt diferite. Acum, propaganda americană vorbește despre liberalism și drepturile omului, promovând asiduu legenda popoarelor iubitoare de pace și democrație, unde ambasadori de pe străzile New Yorkului devin emisari dictatoriali ai noului leninism washingtonian.

Dar, așa cum micul studiu de mai jos demonstrează, propaganda democrației și vorbelor goale s-a încheiat. Așa cum s-a încheiat și amibiguitatea strategică atât de bine promovată, timp de decenii, de ambele capitale, Washington și Beijing. Guvernul central al Chinei nu își poate permite o insultă americană în chiar inima politicii sale naționale. De aceea, după Hong Kong, Taiwan devene principala problemă a supraviețuirii dictatului militar și economic al SUA din zona sud asiatică.

De ani de zile, politica SUA față de apărarea Taiwanului a fost orientată în jurul principiului ambiguității strategice, subliniat în celebra lege privind relațiile cu Taiwanul din 1979. Trebuie subliniat că nu există nicio garanție de niciun fel în această lege, nici măcar nu este scris în clar că Taiwan nu face parte din China. Acolo se specifică doar ca Taiwan este despărțită de China prin voința unui leader militarist corupt, dictatorial și ca interesul exclusive american impune acceptarea acestei rapt teritorial. 60 de ani după instalarea dictaturii militariste în Tawian (și recunoașterea ei de către SUA), o firavă, instabilă și mincinoasă stare de democrație s-a instalat în Taiwan. Marile familii feudale, corupția endemică și militarismul profund al camarilei din Taiwan au ramas la locul lor, nici un fel de alegeri democratice nereușind să destructureze locul profitabil al acestei clase privilegiate în ansamblul geo-strategic american. Aceste elemente care, conform cu limbajul political correct al impunerii democrației moderne, nu ar trebuie să fie acceptabile, fac aceasta insula cel mai neobișnuit prieten al puterii americane.

În acelasi timp cu SUA și China a avut, de asemenea, o politică de ambiguitate strategică: un refuz permanent de a renunța la utilizarea forței împotriva Taiwanului, dar subliniind câștigurile economice ale cooperării cu aceasta. Conform analizelor geo-politice, viabilitatea ambiguității strategice se bazează pe o singură presupunere: că timpul este de partea fiecăruia. Atâta timp cât fiecare jucător crede că tendințele pe termen lung îi favorizează cauza, există un stimulent semnificativ pentru reducerea tensiunilor dintre actori. Taiwan, deja aflat departe de mecanismele unei democrații solide, fiind o economie iliberală și complet dependentă de interesele castei conducătoare, a cedat subit în faa presiunilor ideologice americane. Vechile obiceiuri din timpul dictaturii pro americane nu se uită ușor. Înăsprirea jocului chino-american, a dus la revenirea la putere în Taiwan a unor leaderi incapabili să suțină democrația, ci doar să o declame. Altfel, propaganda anti chineză a ocupat spațiul unei dispute civilizate și raționale, invadînd cu retorica sa belicoasă de tip războiul rece, exact mecanismele firave ale echilibrului dintre China și provincia sa rebelă. De aceea, în ultimii ani, această politică a avantajului pe termen lung s-a prăbușit. De ambele părți. Cum presiunea americană s-a dorit extrem de violentă în ceea ce privește mai ales adevărul istoric al acestei provincii furate efectiv de un general chinez care a pierdut în fața lui Mao, astăzi propagandiștii pro americani inventând existența unui nou popor taiwanez format independent de poporul chinez (minciună propagandistică identică cu inventarea de către Rusia a poporului moldovenesc din Basarabia ocupată), replica chineză a venit lent dar clar. Xi Jinping a luat măsuri concrete, renunțând, în mod formal, la ambiguitatea strategică. Adică, fără a renunța la influența economică și tehnologică a insulei, nu mai asigură cu orice preț pacea. Astfel că, dacă vre-un cap înfierbântat pro american vrea război cu China, o să îl aibă. Iar acest lucru este periculos pe mai multe niveluri, deoarece combină agresivitatea strategică cu inflexibilitatea operațională. Exact profilul de conflict militar unde SUA au pierdut intotdeauna războaiele pe care le-au declanșat.

Din 1979 până în 2012, presiunea pentru liberalizarea economică și integrarea cu China a fost probabil cel mai consistent aspect al politicii externe a SUA: președintele Ronald Reagan (1981-1989) a stabilit statutul comercial al națiunii celei mai favorizate (MFN); Președintele George H.W. Bush (1989-1993) a protejat MFN în epoca imediat post-Tiananmen. Președintele Bill Clinton (1993-2001) a susținut fără echivoc pentru relații comerciale normale și permanente fără imixtiunea revizionistă a Congresului american, iar președintele George W. Bush (2001-2009) a pledat pentru ascensiunea Chinei la OMC. Remarcabila consistență s-a datorat combinației irezistibile a câștigului economic pe termen scurt cu perspectiva avantajului geopolitic pe termen lung. Pe cealaltă parte, China a avut o strategie similară de integrare economică pentru Hong Kong și Taiwan. Din punct de vedere al jocului politic intern, obiectivul acestei integrări economice globalizante nu a fost democratizarea, ci sprijinul activ pentru o Chină stabilă social și politic, mai ales în decada prăbușirii URSS și a sistemului global comunist, ca apoi să fie construite principalele elemente ale unei toleranțe internaționale pentru eventuala reunificare a insulelor cu continentul. Hong Kong a fost prima parte a testului. Din punct de vedere al ambiguității geo-strategice Hong Kong este o victorie, fără a fi declarată, a Beijingului. Pentru ca SUA să accepte aceasta victorie, Washington dorește Taiwan. Adică o victorie simetrică.

Cu toate jocurile lingivistice ale secretarului de stat Pompeo, Hong Kong nu va produce nici o schimbare de regim la Beijing. Imposibil de văzut cum poate avea loc un asemena cutremur pornind de la orașul chinez furat de imperiul britanic și canibalizat de SUA timp de 100 ani. Hong Kong nu poate să producă acea tensiune necesară imploziei conducerii centrale de la Beijing. După anul reîntoarcerii orașului la țara sa de origine, China a început un program riguros de investiții direcționate în Hong Kong. În următorii ani, aceste investiții au crescut cu 100%. Dividendele politice de a deveni cel mai mare partener comercial au dat roade rapid. Primul Consiliu Legislativ post-predare din 1998, votat de către chinezii din Hong Kong a fost dominat de tabăra pro-Beijing, formată dintr-o coaliție improbabilă de sindicate pro-comuniste moștenite și de fracțiuni de afaceri de pe piața liberă. Astăzi Hong Kong, după 20 de ani de tranziție de la dictatura economică britanică la stabilitatea economică chineză, a ajuns să maifesteze impotriva extrădării unui criminal dovedit, acoperind mișcările de influență americane sub faldurile unei stranii lupte pentru democrație. China continentală a învățat astfel că fără centralizarea mecanismului de securitate din marile orașe port, de tipul Hong Kong, interesele britanice, europene sau americane vor fi impuse cu forța, încălcând orice principiu democratic. De unde și noua lege a securității care a iritat actorii imperiali de la Washington și Londra. Numai că, toți actorii implicați în marea luptă pentru influență in China au înțeles ca Hong Kong reprezinta doar etapa pregătitoare pentru preluarea de către China, prin pace sau război a insulei Taiwan.

Cu Taiwan însă, lucrurile par a sta diferit. Aparentul succes al cazului Hong Kong a dus la o abordare similară cu Taiwanul. Din 2000 până în 2008, comerțul China-Taiwan s-a triplat. Interesant este că această triplare a volumului schimburilor comerciale a avut loc în timpul în care politica internațională a Beijingului era împotriva administrației Partidului Democrat Progresist (DPP) a președintelui Chen Shui-bian. Deci prima încercare de a produce o relație de tipul celei dintre Beijing și Hong Kong a fost una reușită. Cu toate acestea și în ciuda creșterii masive a comerțului și a investițiilor, în ultimii ani s-a văzut clar că ipotezele care stau la baza avantajului politic erau false.

În Statele Unite, coaliția pro integrare a Chinei a fost în mare parte dezamăgită. Nu pentru că afacerile nu înfloreau. Din contra, marii miliadari ai SUA și-au înmulțit banii prin delocalizarea efectuată în China. Comunitatea de afaceri a realizat că pierderile pe termen lung depășesc câștigurile; transferul de tehnologie a devenit atat de mare încât este clar câ SUA nu mai au autoritate asupra produsului final produs în China. Modul de transfer, de cele mai multe ori legal dar de alte ori ilegal de-a dreptul, obligarea entităților economice americane din China de a produce din ce în ce mai sigur și complet tehnologic, lucru care presupune o integrare a proceselor de R&D și de dezvoltare ăn interiorul Chinei, toate acestea fac din China un jucător major în economia mondială. Dacă luăm cazul telecomunicațiilor și mult hulitelor companii chinezești cum este Huawei, observăm că tocmai tehnologia înaltă și calitatea tehnologică le este imputată. Lăsând gogoșile vândute pe post de filosfie kantiană, cu comunistul maoist care vine pe ascuns să citească contorul de curent electric din cartierul muncitoresc Rahova, realitatea este că tocmai presiunea naturală, capitalistă pentru o producție de calitate pe piata internă chineză a făcut ca transferul de tehnologie americană să fie atît de masiv și de regulat în ultimile decenii.

O altă mare problemă a fost faptul că democrația nu este apanajul comerțului mondial. Activiștii pentru drepturile omului, odată plini de speranță cu privire la valorificarea legăturilor economice pentru îmbunătățirea drepturilor omului, înțeleg acum că libertățile interne ale Chinei pot să se micșoreze, ajutate de tehnologiile de supraveghere inventate și puse în aplicarea de către SUA, produse unde alt undeva decât în China. SUA au produs în China camerele de luat vederi, iar tehnologia dronelor tot din SUA provine, care a transformat China în cel mai mare stat producător de instrumente de urmărire în masă. Thailanda, una dintre cele mai tehnologizate țări ale lumii este o dictatură militară, cu o monarhie ereditară de tip antic, unde regele este considerat zeu. Tehnologia 5G și comerțul electronic (cel thailandez este celebru pentru expansiunea prin internet) nu au modificat o iota societatea. Comerțul mondial și expansiunea lui nu au produs democrație ci doar o tehnologizare rapidă a societății, oricare ar fi fost ea. Pentru propaganda democratică de tipleninistă, dezamăgirea trebuie să fi fost masivă și fără întoarcere.

Spre disperarea actualei administrații Trump și neo-naționaliștilor, timp de patru decenii laboratoarele de cercetare și comunitatea de securitate națională au creat și substanțiat teoria geo-politcă conform căreia China, odată integrată economic la nivel global, va deveni un „factor de interes responsabil" în sistemul internațional dominat de SUA. Din ceea ce traditional se cunoaște, așa cum Bush senior a decis oprirea expansiunii NATO spre estul European tocmai în baza unei înțelegeri cu muribunda URSS, așa și Deng, celebrul leader chinez post Mao a avut o înțelegere, cel puțin la nivel de filosofie politică, conform căreia China nu va declanșa politici internaționale care să vinî în contradicție directă cu interesele mondiale ale SUA. Această perioadă s-a încheiat. SUA au eludat convenția cu Rusia și s-au dus cu NATO adânc în estul European, iritând o Moscovă încă instabilă după prăbușirea imperiului său sovietic, iar China, sub președinția lui Xi Ping, a încercat să își creeze propriile instituții paralele, mai ales pe spațiul asiatic. Strategia SUA de promovare a stabilității și a influenței democratice pe termen lung s-a transformat în schimb într-o îmbrățișare a unui risc mai mare pentru a deservi obiectivul să de termen imediat și lung, anume descurajarea Chinei sau relocarea ei spre zoane considerate de siguranță de către strategii de la Washington.

Pentru Beijing, iluzia avantajului pe termen lung a dispărut în urma celebrei mișcări Umbrelă din Hong Kong și a mișcării studențești Floarea-Soarelui din Taiwan. Temerile chineze privind „des-sinicizarea" pe termen lung a celor doua spații geografice, au devenit urgențe de securitate națională. Datorită elementelor acestei retorici prezente în mișcarea de protest din Hong Kong din 2019-2020 și a victoriilor la alegerile prezidențiale din Taiwan ale candidatului DPP Tsai Ing-wen în 2016 și 2020, China a descoperit ca are un imens dezavantaj în fața distructivei masini de propagandă americane. Falsa legendă a existenței unui popor diferit rasial și istoric de cel chinez, adica cel denumit taiwanez a fost folosită cu extrem de mare precizie de către propaganda americană. Evoluția statistică, dovedește Chinei dispariția condițiilor teoriei avantajului pe termen scurt și mediu. Numărul record de cetățeni taiwanieni care resping identitatea chineză și, în schimb, se numesc taiwanezi, crescând de la 17% în 1991 la 60% în 2017, ajungând astăzi la 83%.

Ca atare principala lecție pe care Xi a primit-o a fost că o mănușă de catifea peste un pumn de fier este insuficientă. Începând din 2019, Xi a subliniat în repetate rânduri că țara lui se confruntă acum cu „riscuri concentrate", subliniind cazurile Hong Kong și Taiwan. În același timp, jurnalul oficial al PCC Qiushi a publicat un articol intitulat „Desenarea unei inițiative strategice pentru prevenirea și dezamorsarea riscurilor majore", îndemnând partidul communist chinez să „ducă bătălii ofensive bune" și „să ia inițiativa în luptă". Articolul a fost scris de Chen Yixin, protejatul și probabil succesorul lui Xi. Este clar pentru orice cunăscător al evoluției chineze că elita conducătoare de la Beijing proiectează ca acest conflict, cu SUA și secundar cu imperiul britanic, să fie purtat pentru mai mult de o generație.

În ultimul an, China a pus in practică analiza sa geo-strategică asupra evenimentelor mondiale. A impus legea securității naționale din Hong Kong și a renunțat la fraza standard cu privire la reunificarea pașnică în cazul Taiwan. Luate împreună, aceste doua schimbări sunt extrem de importante și reprezintă o respingere dramatică a ambiguității strategice chineze. La fel ca și Statele Unite, China s-a schimbat de la o strategie de influență pe termen lung la o îmbrățișare a unui risc mai mare pentru a își realiza interesele directe, în acest caz pentru a realiza reunificarea integrată a Hong Kong și Taiwan.

Pe de altă parte, acțiunile chineze din Hong Kong au forțat o reevaluare dramatică de către elita militristă, cea veche formată din urmașii generalilor corupți ai dictaturii din războiul rece. Elita taiwaneză a realizat că integrarea economică masivă cu China va distruge baza puterii ei corupte asupra celor 20 de milioane de chinezi de pe insulă și disparitia dominației medievale a cîtorva familii asupra unei insule întregi. Această concluzie a dus la prăbușirea proiectului pro Beijing al partidului Kuomintang (KMT). KMT încearcă acum o „reproiectare", pentru a include o realiniere cu Statele Unite. Mai mult decât atât, prăbușirea KMT a dat speranță politică (finanțată de către SUA) pentru continuarea diversificăriei economiei Taiwanului independent de China continentală, alinierea deschisă a politicii externe a Taiwanului cu SUA și promovarea unor creșteri semnificative ale bugetului pentru apărare. Adică etapele clasice ale proceselor naționale de înarmare și război. Promovarea atitudinii războinice trumpiene este și ea vizibilă și divide din nou din ce în ce mai mult China din Taiwan de China continentală. Pentru prima dată din 1996, momentul în care sistemul feudal construit cu ajutor american din Taiwan a fost înlăturat prin alegeri semi-libere sponsorizate tot de Washington, Beijing se va confrunta probabil cu un sistem politic taiwanez care va miza, exact cum a mizat fondatorul dictaturii insulare, pe sprijinul necondiționat al SUA. Acest fapt va produce erodarea completă a instabilei democrații de pe insula și rienstalarea unui sistem de tip castă războinică, sistem atat de preferat, pentru stabilitatea profiturilor maritime din timpul ultimei jumătăți de secol, de către elita de la Washington.

În concluzie putem spune că fiecare actor din interiorul acestei incredibile dinamici sud asiatică își instalează pilonii deologici, filosofici, materiali și umani pentru o confruntare pe termen lung, chiar dacă acest termen nu este folosit în mod deschis. Nici SUA și nici China nu folosesc încă asemenea cuvinte. Dar realitatea de pe teren este clară. Colapsul încrederii în înțelegerile vechi este ireversibilă: chiar dacă Trump al SUA sau Xi al Chinei, miraculos ar opri cele mai agresive forme de acțiune la adresa celuilalt, nimeni nu va avea impresia că acestea ar fi rezultatul influenței democratizatoare a comerțului internațional. În realitate, contrar minciunilor ideologice spuse atâtea decenii, comerțul internațional s-a dovedit forma cea mai brutală de dictat, si elementul cel mai antidemocratic de atac al marilor puteri atât între ele cât și la adresa celorlalti națiuni.

SUA și China nu mai au ce cîștiga din deschiderea negociată de Nixon. Odată cu prăbușirea vechii dinamici, există mai multe căi de acțiune pe care ambii actori le vor lua cu siguranță. Putem fi siguri că actiunile lor nu vor fi inițiate pentru a promova democrația și drepturile omului ci pentru a impune, cu forța dacă va fi nevoie, interesele economice și financiare ale celui mai tare. Căci istoria demonstrează prin mii de exemple că imperiile nu s-au format prin constructia de temple umaniste, ci doar prin impunerea violentă de interese monetare. Restul este doar propaganadă.

H.D. Hartmann