• Tweet

Cum a reuşit România în trimestrul II, când picajul nostru a fost de 11,8%, să fie totuşi cu mult sub cel al Franţei, Spaniei, Italiei, Ungariei? Ce ne-a salvat?

Veştile ce veneau dinspre companii, în ianuarie şi februarie, ne aminteau de anii cu rate de 7 - 8 procente ale PIB-ului, când priveam tablourile "desenate" de Eurostat şi ne bucuram că economia noastră aleargă cu viteze demne de un... podium. Iar avântul economic din aceste două luni - chiar dacă a încetinit la sfârsit de martie şi început de aprilie în contextul noilor restricţii împuse de escaladarea celui de al treilea val al pandemiei - a fost remarcat în cele mai importante centre de prognoză de pe planetă, începând cu FMI şi cu marile bănci ale căror analize sunt cele mai căutate de investitorii de pretutindeni. Prognozele lor, mai mari decât cele din surse interne, au avansat ritmuri ce merg până la 9 la sută. Ceea ce ar însemna că, în procesul recuperării, vom avea cea mai mare viteză din UE.

Noi, până acum, n-am luat niciodată „aurul". Deşi unii comunicatori oficiali, dintre cei care apar la televizor, ne spuneau prin 2017-2018 că „avem cea mai mare creştere economică din Uniunea Europeană". Era un neadevăr (şi indiferent din ce motiv l-ar fi rostit s-ar fi jenat s-o facă dacă ar fi avut obişnuinţa să analizeze ansamblul statisticilor acestui indicator-suveran care este PIB-ul) pentru că, în UE, cele mai mari creşteri economice din acei ani le aveau Germania, Marea Britanie şi Franţa, urmate de Italia, Spania şi Olanda. Topul e acelaşi, în continuare, doar că a ieşit din competiţie Marea Britanie.

Noi, cu a şasea populaţie din UE ca număr de locuitori şi cu a zecea suprafaţă a ţării ca întindere şi cuprindere de bogăţii ale solului şi subsolului, am fost pe locul 17 şi acum suntem pe locul 15. Şi ocupăm acest loc având un PIB de 1.055 de miliarde de lei în 2020, reprezentând în echivalent valutar ceva peste 200 de miliarde de euro, pe care îl împărţim la o populaţie rezidenţială de 19 milioane de suflete. Iar înaintea noastră sunt opt ţări cu PIB mai mare ca al României, între 300 şi 900 de miliarde de euro, sume pe care le împart la populaţii între 4 şi 8 milioane de locuitori. Ceea ce înseamnă că PIB-ul nostru are încă un foarte mare potenţial de creştere, şi deci un obiectiv neîndeplinit, mai cu seamă în ceea ce priveşte puterea de cumpărare împărţită la numărul de locuitori. Capitol la care suntem pe penultimul loc din Uniunea Europeană. După noi, doar bulgarii.

Şi atunci, luând în calcul toate aceste considerente, ce fel de campioni am putea să fim noi în acest an? Desigur, la „PIB-viteză"! Ceea ce nu este puţin. Dar nici atât cât ne trebuie nu este! Faptul că după recesiunea din 2009 şi 2010 (când de la un PIB vitezoman, care alerga cu plus 8 la sută, am căzut la minus 7 la sută) ne-am ridicat, ne-am scuturat de praf şi am apăsat pe accelerator... a însemnat foarte mult. Mai ales că, la capitolul PIB nominal, am urcat de pe locul 17 pe locul 15. Tot un succes a fost şi faptul că din zece ţări cu locuitori mai puţini decât ai României dar cu PIB mai mare, au mai rămas opt. Această faţă a monedei arată aproximativ bine.

Cealaltă faţă însă e ridată de restanţe. Au rămas încă multe restructurări de făcut şi numai o analiză corectă ne-ar ajuta să corectăm rămânerea în urmă în ceea ce priveşte convergenţa reală şi să recuperăm ce am pierdut în anii din urmă la nivelul setului de criterii privind convergenţa nominală. Cele două tipuri de convergenţă trasează calea spre zona euro, unde noi suntem obligaţi - nu doar de angajamente, ci şi de imperativele dezvoltării - să ajungem repede.

Un PIB care aleargă bine ne este de folos. Dar acest indicator trebuie să fie, într-o şi mai mare măsură, sustenabil. Să vedem şi să simţim Bunăstarea! Începând chiar din acest an. Un an al cărui prim trimestru deja a trecut, cu rezultate bune potrivit multor indicii, dar fără să ştim încă prea multe despre ce fel de PIB a ieşit din munca ţării. Iar asta nu e o particularitate a societăţii românesti. Aşa merg lucrurile pe toată planeta. Pentru că, pentru a cunoaşte rezultatul, nu e nevoie doar de milioane şi milioane de culegeri de date şi de calcule, ci şi de nenumărate ajustări sezoniere, în această privinţă România având o particularitate, şi anume diferenţe mari între trimestre privind obiceiurile, sărbătorile, vacanţele. Aşa că primele rezultate privind trimestrul I, ce vor fi prezentate într-o estimare semnal, le vom primi de la statistica oficială abia la 18 mai.

Săptămâna trecută am primit cel de-al treilea comunicat cu rezultatele PIB-ului pe 2020: „Date provizorii-2". Al treilea din cinci. Mai urmează să primim datele semidefinitive şi pe cele definitive. Cum, de regulă, documentul „Date provizorii-2" cuprinde detaliile esenţiale, din analiza lui pot fi desprinse multe învăţăminte pentru anul în curs. Întâi şi întâi, pentru că anul acesta, ca şi în 2020, politica economică a fost structurată în contextul unui permanent conflict de obiective. Ne-am aflat continuu între două tipuri de constrângeri, unele interne, altele externe, numitorul comun fiind tripla criză globală căreia am fost nevoiţi să-i facem faţă în împrejurări în care contracţiile economice s-au cuplat cu o creştere de trei ori, faţă de 2019, a deficitului bugetar, şi cu umflarea în continuare a deficitului balanţei de exporturi - importuri. Din aceste motive, şi din multe altele, PIB-ul nu doar că nu a urcat, dar a pierdut 3,9 procente din altitudine. Din creştere economică plus, care în anii 2018 şi 2019 nu a mai avut anvergura de dinainte, ne-am ales cu o creştere economică minus. Cu un picaj dramatic în trimestrul II, de 10 la sută în seria brută, faţă de acelaşi trimestru din anul 2019, şi de 11,8 la sută în seria ajustată sezonier, calculată faţă de primul trimestru din 2020.

Observând ce se întâmplă peste ocean, la americani, unde actuala administraţie - amintindu-şi de Roosevelt şi de acel „New Deal" al lui cu care a forţat recuperarea de după criza interbelică - a lansat un proiect de investiţii masive în drumuri, poduri, căi ferate, să privim încă o dată tabloul PIB-ului nostru pe 2020. Când contribuţiile producţiei industriale şi producţiei agricole la creşterea economică au fost negative, şi când tot negative au fost rezultatele unui mare grup de servicii, incluzând comerţul, reparaţiile de automobile, transportul, depozitele, restaurantele şi hotelurile, ce a făcut ca picajul nostru să fie ceva mai lin decât al vedetelor economiei europene? Şi cum a reuşit România în trimestrul II, când picajul nostru a fost de 11,8%, să fie totuşi cu mult sub cel al Franţei, Spaniei, Italiei, Ungariei? Ce ne-a salvat? Contribuţia investiţiilor la formarea PIB, care este mai mare decât cea a industriei şi a agriculturii la un loc.

Adrian Vasilescu