• Tweet

La începutul lunii februarie, Opoziția, înțelegând prin aceasta și societatea civilă afiliată ei, a reușit să scoată în stradă câteva sute de mii de oameni în întreaga țară. Pentru amărâta de Ordonanță cu numărul 13. Și a dat de pământ cu un ministru al Justiției. Dar și cu actul normativ. Acum, respectiv duminică, m-aș fi așteptat ca în stradă, în special în marile orașe, să văd milioane de oameni. Nu s-a întâmplat așa. Au fost în total cel mult câteva zeci de mii. Deși miza era infinit mai mare. Ce s-a întâmplat? De ce nu a mai avut Opoziția suflu?

Ordonanța 13, care a mobilizat în februarie sute de mii de oameni, nu a fost până la urmă decât un simplu act normativ, cuprinzând doar câteva reglementări, de natură penală. În comparație cu impresionantul pachet de Legi ale Justiței, care urmează să intre în dezbatere paralmentară. Și care preconizează până la urmă o reformă a întregului sistem. Mai mult chiar, în cele din urmă, respectiva ordonanță, deși retrasă de îndată tot de Guvern, printr-o ordonanță cu numărul 14, s-a dovedit a fi constituțională. În schimb, ordonanța de retragere este declarată neconstituțională. După publicarea motivării în Monitorul Oficial, faimoasa Ordonanță 13 intră de altfel în vigoare. Fără ca nimeni să mai poată schimba pentru moment ceva. În aceste condiții, este cât se poate de firesc să ne punem întrebarea de ce, la aproape un an distanță și pentru o cauză mult mai importantă, Opoziția și societatea civilă afiliată nu mai reușesc să scoată în stradă un număr semnificativ de persoane. Ce s-a întâmplat? Ce s-a schimbat?

De ce vorbesc despre Opoziția politică? Și nu mă rezum la societatea civilă? În primul rnd, pentru că, așa cum de altfel este firesc, societatea civilă este și ea împărțită, la fel cum este împărțită și societatea politică. Tocmai din acest motiv, zilele trecute PNL a anunțat că va participa la demonstrațiile de duminică, invitându-și membrii și simpatizanții la luptă. USR și PMP au fost la rândul lor în stradă cu membrii și simpatizanții lor. Ba a mai venit la defilare și Dacian Cioloș. Reprezentând o platformă sau un partid, nici el nu mai știe bine ce. Cum se explică numărul mic de demonstranți, având în vedere că, aparent, toate forțele anti-putere s-au coalizat pentru a-și arăta mușchii? Și ținând cont și de argumentul conform căruia de astă dată nu era vizată o simplă ordonanță, ci un pachet consistent de legi.

Am fi naivi să ne imaginăm că PSD plus ALDE, la guvernare fiind și cu toate bâlbâielile de care dau dovadă și ca partid și ca Executiv, înregistrează vreo creștere de simpatie de la începutul anului și până în prezent. Cercetările de piață nu arată nicidecum așa ceva. În plus, orice partid, la guvernare fiind, se erodează. Iar PSD și ALDE au mai fost puse în situația penibilă să-și dărâme propriul guvern printr-o auto-moțiune de cenzură. Cât privește guvernul numărul doi, guvernul condus de premierul Star Trek Mihai Tudose, acesta a și trecut prin două remanieri severe. Nu s-a schimbat nici raportul de forțe în plan mediatic. Aceleași voci din presă susțin o tabără sau alta. Nici în plan extern nu s-a modificat mare lucru. Nu există mai multă simpatie sau mai multă antipatie externă față de majoritatea PSD plus ALDE.

Și, totuși, trebuie să existe o explicație. Sau mai multe. Prima care-mi vine în minte este că Opoziția nu a reușit într-un întreg an să contabilizeze greșelile și o serie întreagă de contraperformanțe ale Guvernului ori ale majorității parlamenare. Opoziția în sine nu a fost suficient de activă, de combativă și nici nu a reușit să se unească în chestiuni cardinale. Totuși, în aceeași situație se afla și în ianuarie. Este adevărat însă, în februarie exista o speranță. Electoratul Opoziției, societatea civilă afiliată Opoziției, își imagina în februarie că lucrurile se vor schimba în bine din această perspectivă. Că PNL, după ce își va încheia procesul de fuziune și de alegeri democratice de jos în sus, va deveni suficient de puternic ca principal partid de Opoziție pentru a coaliza în jurul lui restul Dreptei. Acest lucru nu s-a întâmplat.
Un al doilea argument care-mi vine în minte ține de frustrare. În februarie, la scurt timp de la alegeri, membrii bazinelor electorale ale Dreptei erau extrem de frustrați. Pentru că au pierdut în mod rușinos și semnificativ alegerile parlamentare. Frustrarea s-a transformat în furie atunci când a exista primul pretext. Ordonanța 13. Și când însuși președintele Klaus Iohannis a dat un semnal, punându-se în fruntea demonstranților contra Guvernului pe care îl instalase. Această frustrare azi nu mai există. Cel puțin într-o asemenea măsură. Și nici Iohannis nu a mai mărșăluit pe străzi.

Al treilea argument la care mă pot raporta este legat chiar de actele normative contestate. În cazul Ordonaței 13, Opoziția și societatea civilă au fost înfrânte nu de către majoritate PSD pus ALDE, ci chiar de către statul de drept, pe care-l promovează de multe ori cu ochii închiși. Curtea Constituțională este cea care a stabilit că Ordonanța nu încalcă niciun articol al Legii Fundamentale. Este o înfrângere rușinoasă pentru cei mai avântați dintre contestatarii din stradă. Acum însă avem de-a face, cum arătam, cu un pachet extrem de consistent de schimbări preconizate, în comparație cu care Ordonanța 13 era un simplu moft. Și totuși, lumea nu prea a ieșit în stradă. O explicație poate fi faptul că oameni chemați să conteste de către organizațiile societății civile și partidele din Opoziție nu prea au ce să conteste. Până în prezent, aceste schimbări fundamentale în modul în care va funcționa Justiția nu reprezintă decât un proiect. Nici măcar un singur articol din întreg pachetul de legi nu a fost dezbătut și asumat de comisia constituită special în acest scop. Ori, în aceste condiții, contestatarii nu au obiectul muncii.
Duminică, oamenii chemați în stradă au fost puși să se lupte cu morile de vânt. Cu Fata Morgana. Cu o nălucă. Și au pornit la demonstrație cu foarte de multe prejudecăți. Și cuvinte învățate pe de rost. Auzite și neînțelese. Și, până la urmă, neasumate.

Sorin Rosca Stanescu