• Tweet

Autor: Alfred Bulai

Toată lumea se pricepe la politică și la fotbal. Nu am scris niciodată despre fotbal. Fotbalul însă nu este doar un sport, ci și un fenomen social. Fotbalul și modul nostru de a ne raporta la el sunt expresia modelului nostru cultural, model care ne poate masca de multe ori neputința, incapacitate pe care când o anatemizăm când o glorificăm, de regulă însă fără a avea argumente, ci doar simple emoții. Emoțiile noastre ne fac să fim de regulă simpatici, dar întotdeauna puțin realiști. Am urmărit meciurile echipei naționale ca mai toată lumea. Din capul locului trebuie să spun că nu intru în torentul de comentarii despre marea generație de suflet, despre marea performanță a echipei noastre, cea care anunță lucruri extraordinare, despre faptul că am fost la un pas de o uriașă performanță și așa mai departe. Pentru cei care s-au uitat la meciurile de la Euro, eu știu doar niște lucruri certe și simple: România a avut o singură victorie, cu Ucraina, adică echipa care a ajuns pe locul patru în grupă; am pierdut cu singurele echipe care erau puternice, Belgia și Olanda, dar nu oricum, nu le-am dat nici măcar un gol și am primit cinci. Ca o paranteză, am văzut că sunt unii care consideră ca fiind de excepție fundașii noștri! În fine, am remizat cu Slovacia în condițiile în care rezultatul egal era cel mai bun pentru ambele echipe. Pe scurt, astea sunt datele.

Aș vrea să vorbesc însă despre fenomenul social care a însoțit această campanie la Euro. Publicul nostru mediatic, nu mă refer aici la suporterii, ci la nenumărații analiști sau foști fotbaliști care au comentat meciurile la televiziuni sau în online, au fost cei mai mulți încărcați mereu de emoție și desigur, în egală măsură, au fost loviți de o orbire socială prin care au încercat mai tot timpul să se mintă singuri. De ce spun asta? Pornim de la fapte! Am avut un meci bun, un singur meci bun cu o echipă modestă. Ucraina la urma urmei se calificase la baraj! Totuși un meci bun. Desigur, în spațiul public avem retorica tipică a unui model cultural bazat pe supraviețuire, model care nu ne asumăm de regulă rolul de lider, de câștigători, de decidenți care se impun în negocierile cu cei mari, în politică, în cultură sau în sport. Această retorică ne face să considerăm mai mereu realitatea printr-o prismă deformată. De ce? Păi cum altfel putem spune că România a realizat o mare surpriză învingând Ucraina? Noi ne calificasem de pe locul întâi în grupa noastră și ei câștigaseră dificil un baraj! De ce noi eram din capul locului considerați în opinia unora inferiori și ei superiori? Normal era să ne gândim că vom învinge fără probleme nu că vom face o surpriză.

Desigur, auto-minciuna a mers mai departe și a fost lansată o marotă și un principiu nou în spațiul public după meciul cu Ucraina. Noi avem o super echipă pentru că noi avem o unitate de grup extraordinară. Edi Iordănescu a realizat un lucru extraordinar construind o mare echipă și dând șansa unei noi generații. Desigur, este vorba de un exemplu tipic de excepționalism românesc. Noi avem echipă, ceilalți nu! Am luat cinci goluri în două meciuri, cât de cât importante, dar noi avem un super spirit de echipă! Desigur, spirit de echipă e bine să ai, așa cum au însă majoritatea. Cred că oricare din dumneavoastră va putea găsi vreo 10-15 echipe la Euro cu spirit de echipă similar. Stați să vedeți următoarele meciuri! A reușit antrenorul să îi motiveze pe jucători? Probabil că da. Au părut motivați, ca toți jucătorii care provin de la echipele mici pentru care participarea la Euro este șansa lor uriașă de a câștiga mult mai mulți bani! Fotbaliștii sunt inteligenți și se pot motiva și fără antrenor atunci când încercă să atragă atenția impresarilor! Antrenorul ar trebui să îi pună în valoare și mai ales să îi țină mai degrabă atenți, nu neapărat motivați.

De fapt, au existat două mari probleme ale echipei României. Prima este din afara echipei naționale. E vorba de cavalcada comentatorilor publici care au întreținut un soi de mit al calității și al performanțelor jucătorilor noștri, chiar și atunci când am pierdut meciuri sau am jucat prost. Ni s-a sugerat că performanța este fantastică, că totul este bine, că de fapt am câștigat nu știu ce mare generație, că am învins de fapt, și alte inepții. Când și când, câțiva, încercau să fie un pic mai realiști, dar de regulă nu aveau prea mare curaj. Îmi aduc aminte de un răspuns al lui Mircea Lucescu după meciul cu Ucraina, la întrebarea dacă vom merge foarte departe, unde vom putea ajunge și bătrânul Lucescu, bănuiesc că el se pricepe la fotbal, a spus "hai să mai vorbim mai încolo".

S-a sugerat permanent în spațiul public că totul este în regulă, că toți băieții au jucat extraordinar, că de fapt totul stă foarte bine. Amuzant este că retorica asta a existat și după ce am tot avut rezultate proaste. Dacă vrei să ai o mare performanță e nevoie permanent de oameni care să îți arate problemele. Asta dacă nu vrei să te automulțumești și să te minți singur. Am avut mare noroc cu gafele unui portar în meciul cu Ucraina, nu am jucat cine știe ce nici măcar atunci, în meciul considerat bun, și a fost foarte bun în comparație cu celelalte, dar e greu să spui că ai jucat bine în următoarele meciuri. Am fost eliminați penibil față de celelalte echipe mici (teoretic mai mici ca noi) care s-au luptat de adevăratelea în ultimele meciuri.

În fine, al doilea aspect este legat chiar de ideea de echipă. Obsesia pentru unitatea echipei a făcut ca acesta să fie un criteriu major al selecției lotului și al echipei. Un antrenor lipsit de experiență își dorește de regulă jucători cuminți, liniștiți, care să stea în banca lor. Aceștia nu sunt însă în niciun caz jucătorii care fac diferența, cei care au o doză uriașă de personalitate, cei care pot schimba într-o secundă soarta unui meci. Cu acești jucători este greu, poate chiar dificil de lucrat. Din păcate echipele mari au și astfel de jucători și ar trebui ca antrenor să știi să îi poți utiliza. Fără jucători de geniu nu poți intra în lumea performanței. Este drept, de-a lungul timpului mulți din antrenorii români nu au știut cum să valorifice personalitățile dificile. Au mai fost cazuri de jucători uriași care nu au fost selecționați pentru că nu erau "cuminți". Dar fără astfel de fotbaliști, cu o mare personalitate, nu poți să crezi că ai șansa să învingi. Ei pot și rata, pot să plângă ca Ronaldo, dar același Ronaldo a avut forța de a executa primul lovitura de la 11 metri. Un psiholog vă poate explica ce a însemnat lucrul acesta pentru echipa lui în acel moment. Gestul lui mi-a adus aminte de uriașii fotbaliști pe care i-am avut. Un Lăcătuș care are foarte tânăr (mai tânăr decât cei din lotul actual) și care a cerut el la finala de Barcelona să execute penaltiul, la fel ca Balint. Am avut un Dobrin care l-a umilit la modul propriu pe Mario Kempes, în Trivale, în 1978, Kempes cel care fusese mai bun jucător de la mondialul din acel an. Am avut un Balaci, am avut un Hagi, un Mutu și mulți alții. Din păcate au fost însă și mulți alții care din varii motive nu au fost selecționați.

Nu cred în șansele acestei generații și ale celorlalte care ar putea să vină. De ce? Pentru că noi, ca și societate, ar trebui să avem atitudinea de învingători. Nu în fotbal doar, ci și în politica internațională, în spațiul academic internațional, în orice domeniu vreți. Astăzi nu avem șansa să fim primii în lume decât în foarte puține domenii. În rest, vom putea avea mereu iluzia că facem o figură frumoasă.