• Tweet

Povestea pe care o găsiți în 1 Regi 22: Ahab e rege și are o problemă. Vrea un război și are nevoie de Dumnezeu de partea lui. Nu pentru că e credincios. Ci pentru că știe că orice putere are nevoie de legitimare. Orice rege, orice secretar general, orice președinte ales democratic — toți au nevoie de cineva care să spună: Dumnezeu e cu noi. Istoria e cu noi. Poporul e cu noi. Schimbă cuvintele, mecanismul rămâne același.

Ahab adună 400 de prooroci. Patru sute. Întreg aparatul spiritual al statului israelit. Oameni cu titluri, cu funcții, intelectuali și experți cu salarii plătite din vistieria regală. Proorocii profesioniști sunt experții, intelectualii  și formatorii de opinie ai timpului dar și primii critici sociali. Și toți, cu o singură voce, spun același lucru: mergi la război, vei câștiga, Dumnezeu e cu tine. Liderul lor se numește Zedechia. Om cu inițiativă: șeful pe opinie publică. Își face coarne de fier, le flutura în fața regelui și strigă: cu acestea vei împunge pe arameeni până îi vei nimici! Spectacol complet. Mesaj garantat, PR de mare efect. Aplauze.

Iosafat, regele Iudei, cel care trebuia să fie partener de coaliție, simte ceva strâmb. Îl simte în stomac, cum se simte de obicei adevărul — nu în cap, nu în argumente, ci undeva mai jos. Întreabă: nu mai e și altcineva? Prea totul e unanim. Ahab oftează. E unul. Miheia, fiul lui Imla. Dar nu-l chem, zice, pentru că niciodată nu-mi proorocește bine. Mereu cu vești rele. Mereu împotrivă. Imposibil de lucrat cu el. E criticul deserviciu. Ăsta e primul semn că un lider a pierdut contactul cu realitatea: când îi devine insuportabilă vocea care spune adevărul.

Îl aduc pe Miheia. Mesagerul care-l escortează îl avertizează discret, colegial: uite care e situația, toți au zis da, fă și tu la fel, nu-ți complica viața. Miheia ascultă. Și când intră în fața regelui, spune și el: da — mergi, vei câștiga. Ironie. Sarcasm curat. Ahab îl recunoaște imediat. Câți ani de minciună oficială te fac să recunoști în sfârșit adevărul când îl auzi? Jură-te pe adevăr, îi spune. Și Miheia vorbește. Vede Israelul risipit pe munți ca niște oi fără păstor. Vede spiritul minciunii din gura tuturor proorocilor care face ca Ahab să fie atras spre pieire. Îl numește pe rege mort înainte să plece la drum.

Zedechia – seful armatei de prooroci -  nu suportă. Se apropie de Miheia și îl lovește peste obraz. Mișcarea clasică a omului de sistem când argumentele i se termină: forța fizică sau echivalentul ei instituțional — excluderea, marginalizarea, închisoarea. Apoi pune o întrebare retorică, disprețuitoare: „Pe unde a trecut Duhul Domnului de la mine ca să-ți vorbească ție?". Adică: cine ești tu? Eu sunt cel cu autoritate, eu sunt cel legitim, eu reprezint consensul a 400 de oameni — tu ești nimeni.

Miheia merge la închisoare. Ahab pleacă la război deghizat, pentru că știe că e în pericol — și o săgeată trasă la întâmplare, fără țintă, îl găsește în singura crăpătură din armura lui. Spre seară, regele moare în carul de luptă. Sângele curge pe fundul carului. Cei 400 de prooroci tac. Din țară se alege praful.

Care este senul poveștii? Trăim vremea celor 400 de prooroci. Nu îi mai chemăm prooroci. Îi chemăm experți, analiști, formatori de opinie, consilieri de comunicare, think-tank-uri, institute de sondare a opiniei publice. Dar mecanismul e identic: puterea produce consensul de care are nevoie, îl îmbracă în haine de legitimitate — știință, religie, democrație, piață liberă — și îl prezintă ca adevăr. Totul se ține pe mulți bani.

Zedechia nu e un mincinos. Asta e esențial de înțeles. El crede. El e sincer. Dar sinceritatea lui s-a format în curtea lui Ahab, din aerul lui Ahab, din banii lui Ahab. Când ești hrănit de putere suficient de mult timp, ajungi să confunzi vocea ei cu vocea lui Dumnezeu: vocea Puterii. Cu vocea istoriei. Cu vocea poporului. Mecanismul autoînșelării e mai periculos decât minciuna conștientă, pentru că nu poate fi prins.

Și cei 400 nu sunt corupți în sensul vulgar. Sunt oameni care și-au construit cariere întregi în interiorul unui sistem și care, la un moment dat, nu mai pot vedea dincolo de el. Camera de ecou devine realitate. Unanimitatea devine adevăr. Când trăiești din banii care produc puterea și războiul nu ai cum să lupți împotriva sursei de venit. Comunismul nu ar fi căzut niciodată dacă era după voia experților kremlinologi de la Washington – era sursa lor de venit și leitimare.

Miheia devine problema pentru sistem. Nu pentru că are dreptate — asta se vede abia după. Ci pentru că deranjează unanimitatea. Puterea poate tolera opoziția când e marginală. Nu poate tolera vocea care sparge consensul construit cu grijă. De asta merge la închisoare.

Cine sunt eroii poveștii? Ahab e regele care a ajuns să creadă că puterea lui e și adevărul lui. Nu e un tiran clasic — e ceva mai periculos: un om convins că vrea binele, atâta timp cât binele coincide cu ce vrea el. Zedechia e intelectualul, formatorul de opinie, expertul de sistem care și-a vândut independența atât de demult, încât a uitat că a vândut-o. Lovește cu convingere, nu din frică — și asta îl face mai periculos decât orice adversar extern.

Miheia e omul care știe ce îl așteaptă și vorbește totuși. Nu e erou romantic — e pur și simplu cineva căre are mai multă frică de minciună decât de închisoare. Iosafat e cel mai recognoscibil dintre toți: aliatul incomod, care simte că ceva nu e în regulă, pune o întrebare bună — și apoi merge totuși la război alături de Ahab. Îl recunoaștem cu toții. Suntem deseori noi.

Astăzi Miheia nu merge la închisoare în toate democrațiile — uneori. Dar e scos din televiziuni. E îndepărtat din universități. Pierde finanțări. E delegitimat ca extremist, ca inadaptat, ca om care nu înțelege complexitatea situației. Coarnele de fier ale lui Zedechia s-au transformat în grafice, în statistici, în breaking news-uri. Instrumentul s-a sofisticat. Funcția a rămas aceeași.

Problema nu e că există Zedechia. Zedechia va exista întotdeauna — e produsul structural al oricărei puteri. Problema e că societățile care supraviețuiesc sunt cele care mențin condițiile în care Miheia poate vorbi. În care vocea singulară, incomodă, neplăcută, poate fi auzită înainte ca săgeata trasă la întâmplare să găsească crăpătura din armură. Istoria nu e judecată de cei 400. E judecată de cel pe care l-au bătut peste față pe cel care a spus adevărul.  A fi corect și a spune adevărul devine tot mai neprofitabil și tot mai riscant.

Vasile Ernu