• Tweet

Legenda spune că, înainte de un anume congres al Partidului Comunist Român (la al oricâtelea congres, Ceaușescu reales!), într-o organizație locală de partid (numită „de bază", în jargonul epocii), s-a întâmplat ceva nemaivăzut. Asta pentru că, în ședința acelui „birou" dintr-o aulă academică a Capitalei, convocat cu scopul confirmării „democratice" a unicei „candidaturi" pentru șefia Partidului și a mandatului de vot al reprezentantului „organizației de bază" la marele eveniment, a apărut, brusc, dintre tufișuri de stuf, o lebădă neagră. Îmbrăcată în hainele de profesor ale lui Mihai Botez, Lebăda, zice legenda, s-a înfoiat în pene și, spre stupoarea tovarășilor prezenți, s-a pus de-a curmezișul, a declarat că nu este de acord cu nominalizarea în funcția de Secretar General al Partidului a Tovarășului Nicolae Ceaușescu drept succesor al Tovarășului Nicolae Ceaușescu și, ca să nu rămână în istorie doar un neica Gică-contra, a venit și cu o măreață idee constructivă.

Tovarăși, și-a început Lebăda de culoare pledoaria, nu contest că iubitul nostru conducător este un lider genial și un excepțional vizionar, cârmaci înțelept și-un neobosit erou, carpatic scut și de pace făcător, dar cred că a venit momentul să luăm în considerare și alte criterii prevăzute în statutul partidului și împărtășite de toți membrii acestuia, cum ar fi, printre altele, principiile „rotației cadrelor" și promovării femeilor în posturi de conducere; prin urmare, dat fiind că Tovarășul Nicolae Ceaușescu a tot ocupat cincinale la rând această funcție și că, la urma-urmelor, avem printre noi un academician-doctor-inginer, excepțional-savant-de-renume-mondial, laureat cu numeroase premii și distincții internaționale, care muncește neîncetat pentru propășirea patriei și, în plus, este femeie-mamă-eroină, eu aș zice că mai potrivită ar fi, de data asta, nominalizarea, la funcția supremă în Partid, a Tovarășei Elena Ceaușescu.

Uaaaau! Zis și kaput! După ce-a măcănit propunerea asta și i-a înghițit resturile cu gogâlțuri, Lebăda neagră s-a făcut albă ca zăpada și a căzut în scaun sub privirile dezarmate ale pelicanilor de partid, transformați instantaneu în pitici, tot mai mici, mici-mici, cât să încapă într-o gaură de ac și-n căsuța din copac.

Nu știu nimic-nimici de deznodământul legendei; probabil că Lebăda neagră a fost trimisă într-un ghiol de la periferia societății socialiste multilateral dezvoltate. Cert este că la povestea asta mă gândesc adesea (repet, nu bag mâna în foc pentru veridicitatea ei, dar, chiar ficțiune să fie, e un prea minunat exemplu de șah-mat la dictatorul-rege); iar ea îmi vine-n minte întotdeauna când constat severe discrepanțe în aplicarea principiilor și regulilor în funcție de criterii bazate, cel mai frecvent, pe formule ale dublului standard: „de la caz la caz", „de la persoană la persoană", „de la situație la situație", precum în speța evocată (o fi ea statutară norma „rotației cadrelor", dar, evident, nu se aplică Tovarășului-de-nerotit; după cum, o fi, ea, Tovarășa, „savant de renume mondial", dar numai în manualele de propagandă și în vorbele în care nu crede nimeni și care nu au legătură cu realitatea). Vorbim, așadar, de sofisme pe care le întâlnim, adesea, în drept, în particular, și în justiție, în general.

Am deplâns, în repetate rânduri, felul în care a ajuns să se prostitueze dreptul contemporan în goana sa după putere și relevanță, împătimit de legiferomanie (Mihai Eminescu), cu toate expresiile ei: inflația legislativă și abuzul de ordonanțe de urgență, instabilitatea și impredictibilitatea, aviditatea de a reglementa absolut tot (de la relații sociale, la ecuații matematice, de la mărunțișuri prozaice, la taine și proceduri canonice), concubinajul lui cu ideologii toxice și dezumanizante și, mai recent, cotropirea teritoriilor care aparțin lingvisticii în speranța înstăpânirii peste cuvinte și sensurile lor.

Iar toată această operațiune de remodelare a realității prin deturnarea sensurilor se întemeiază, printre altele, pe dublul-standard, adică pe ceea ce Orwell denumea doublethink. Despre ce este (1), cum se exprimă (2) și cât de nociv poate fi pentru drept și justiție (3), în cele ce urmează.

1. Nu știu dacă este cazul să recurgem la referințe pedante referitoare la istoria dublugânditului (doublethink). Doar două vorbe pe post de introducere: dublul standard este un concept tipic preluat din nouavorbă, inventat de George Orwell, în romanul său distopic, 1984, care ar însemna capacitatea de acceptare, în mod simultan, a două idei diametral opuse. A și non-A în același timp, teză și antiteză coexistente în mod valid, disonanță cognitivă ca „remediu" pentru orice spirit critic. Quod licet Jovi, non licet bovi. Lumea de astăzi este, din păcate, îmbolnăvită grav de acest virus, iar simptomul bolii este foarte bine diagnosticat de Gerald Seymour în Harry's Game: „Pentru unii, terorist. Pentru alții, luptător pentru libertate." (One man's terrorist is another man's freedom fighter.)

2. Lumea juridică mondială și cea națională (inclusiv jurisprudența, din păcate) sunt încărcate de numeroase exemple de dublă-măsură, imposibil de inventariat în câteva pagini. O sinteză a acestor exemple, alese pe sprânceana valorilor, dintr-o mulțime fără limite, în cele ce urmează.

a. Să începem cu Constituția însăși, valoare supremă, biblia sistemului nostru jurisdicțional, cu referire nu la sutele de exemple potențiale de interpretare în temeiul dublului standard, ci doar la unul, chiar primul articol, alineatul întâi, evident, de căpătâi: „România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil." N-am auzit pe nimeni, absolut pe nimeni, să conteste măreția acestui principiu; ba dimpotrivă, românii, mai ales aceia care formează elita intelectuală și politică, reprezentanții românismului, carevasăzică, îl salută întotdeauna cu mâna la inimă, cu ochii spre tricolor, cu urechea la imnul național și cu lacrima sub pleoapă. Și, odată întorși de la ceremonia patriotic-lacrimogenă de la Arcul de Triumf, ei, reprezentanții românismului, trec la înfierarea „naționaliștilor" și a „suveraniștilor" pe motiv c-ar fi „retrograzi", „anti-europeni" și „conspiraționiști"; ba chiar „trădători de neam". Așa se face că, principiul patriotic din articolul prim al Constituției naționale este cinstit în rugăciunea ipocrită a sărbătorii, dar afurisit în restul anului pe motiv de „extremism", „fascism" și „neo-legionarism". Toate cuvintele sunt egale, dar unele au o greutate semantică mai mare decât altele, nu-i așa?

b. Mai departe, să ne oprim, de exemplu, la valoarea-valorilor și floarea-florilor: democrația. Democrație, dulce melodie, democrație, misterios amor. Este cineva să se îndoiască de scumpetea asta de instituție și de dulceața asta de cuvânt? Absolut nimeni, evident. Păi, cum ar fi?... Păi care era inestimabila valoare a epocii de aur interbelice, platină-nu-alta, carlism pur-sânge? Democrația, evident. De ce am tot așteptat pe anglo-americani în ‘45? Ca să ne re-aducă democrația, evident. Pentru ce-au murit tinerii din decembrie ‘89? Pentru democrație, evident. De ce îl tot cităm pe Churchill atunci când definim răul planetar cel mai mic dintre toate relele planetei? Pentru democrație, evident. Pe care, în fine, am cucerit-o și-o preaslăvim, noi, dar mai ales, elitele intelectuale și politice. Asta doar la ceas de sărbătoare, sub Arcul de Triumf, pentru că, după aceea, elitele intelectuale și politice își dau seama că democrația are un uriaș potențial subversiv. Dacă noi chiar credem în ea și votăm pe cine nu trebuie, atunci, o instanță din sistem - o găsim repede pe cea mai, aparent, potrivită - anulează voturile și ne zice că am venit degeaba la urne, stați acasă, vă chemăm noi când vă vine sorocul; dacă germanii votează pentru alternativa la actuala Germanie, voturile astea trebuie anulate pe motiv de ignoranță, în scopul salvării democrației, normal; dacă 17.4 milioane de britanici optează pentru Brexit, atunci președintele Consiliului European de la vremea opțiunii, Donald Tusk, le urează votanților să ardă în iad; dacă polonezii sau maghiarii votează „greșit", autoritățile de la Bruxelles decid activarea articolului 7 din Tratatul Uniunii Europene pentru „încălcarea statului de drept", de la sine înțeles; mai mult, dacă Parlamentul de la Budapesta, (expresia supremă a „democrației" maghiare) adoptă o lege care interzice propaganda LGBTQ în școli și grădinițe, Mark Rutte, șeful celei mai renumite organizații militare mondiale, cere excluderea Ungariei din Uniunea Europeană. C-așa-i în tenis: există o formidabilă distincție între democrația „bună" și democrația „rea". Dacă sorții te-au plasat în cea „rea", e cam nasol, ce să zic? De unde și adevărul zicerii că democrația este prea importantă ca s-o lăsăm în seama poporului.

c. Pe urmă, oooo!, drepturile omului, ce frumos! Nu știu vreun domeniu al valorilor mai bogat în exemple ale dublei măsuri și mi-e foarte greu să fac o selecție. Mă opresc, totuși, la o mantră care tulbură profund autonomia decizională a persoanei și etica medicală, deopotrivă: my body, my choice. Este un principiu ridicat pe piedestal când vine vorba de avort și consacrarea lui ca „drept fundamental" al omului (femeie sau bărbat care se simte femeie-bărbat-gen-însărcinată); când avem în vedere, însă, proceduri medicale de tratament genetic (impropriu numite de „vaccinare"), principiul evocat își pierde complet sacralitatea și se transformă într-o inadmisibilă expresie de frondă, un atentat nazist la adresa sănătății publice, prosperității patriei și, evident!, a democrației: orice opoziție întemeiată pe teza asta ar merita sancționată imediat cu pușcăria, doar pe baza sesizării unui ministru sau cărturar din echipa elitei intelectualității. Și, confruntat cu o asemenea amenințare, Ministrul Sănătății este dator să intervină, cu fermitate: „Am obligația să fiu tranșant: știința nu se negociază, sănătatea nu se joacă, adevărul nu se relativizează. Consider că o reacție este necesară inclusiv din afara sistemului medical. Autoritățile statului care au responsabilități în protecția publicului în fața acțiunilor de răspândire a informațiilor false trebuie să se sesizeze". Că tot suntem în ograda pandemoniei, nu mă pot abține să evoc și alte câteva exemple tragic-comice de dublă măsură asociate politicilor medicale din trista epocă a bătăii de joc, de drept, de drepturi și de umanitate: obligația păstrării odiosului oximoron al „distanțării sociale", în coabitare cu dreptul de a participa, claie peste grămadă, la protestele Black Lives Matter, prezumate perfect aseptice, virușii fiind, se știe, incolori; obligația de a purta cârpa pe nas, în tandem cu dreptul fumătorilor de-a și-o da jos când trag din țigară, avantaj ei, covid afumat și tras în piept!; interdicția de a călători cu avionul, cu excepția culegătorilor de sparanghel invitați pe aeroportul din Cluj de cancelarul german și președintele elitei intelectuale și politice de sub Arcul de Triumf.

De altfel, principiul my body, my choice, este privit și în alte cazuri cu dublă măsură. De exemplu, mutilarea sexuală este interzisă când apare din „rațiuni nemedicale" și considerată o violare a drepturilor, sănătății și integrității fetelor și femeilor din zonele unde se păstrează tradiția female genital mutilation (FGM); asta în condițiile în care castrările și masectomiile sunt permise (sau chiar încurajate prin norme de drept!) în temeiul unor aberații ideologice ale „identității de gen" și gendering affirming care, cu efecte devastatoare asupra sănătății fizice și psihice a mii și mii de oameni, în special, copii și tineri.

d. Cât despre dreptul internațional, el este, prin excelență, dreptul dublelor măsuri. Când dușmanii noștri derulează operațiuni militare în afara propriilor granițe, noi îi plasăm pe „axa răului", îi plesnim peste bot cu sancțiuni economice și aplaudăm anchetele declanșate pe subiect de Curtea Penală Internațională; când noi suntem inițiatorii bombardamentelor, invadăm state suverane, omorâm milioane de oameni și distrugem țări, bombardamentele, invazia, crimele și ororile se cheamă self-defence sau „responsabilitatea/dreptul de a proteja" („right to protect" - un concept atât de des utilizat că are şi acronim - „R2P"), iar Curtea Penală Internațională nu are motive să ne deranjeze; cei care li se opun dușmanilor noștri sunt, sprijiniţi de noi, „mujahedini", adică luptători, de preferinţă, „pentru libertate"; când mujahedinii ni se opun nouă, devin „terorişti"; când kosovarii vor să le facem stat, noi ştergem liderii lor de la UCK de pe lista organizaţiilor teroriste şi, întru sfânt drept la autodeterminare, bombardăm Belgradul; când însă alte provincii invocă dreptul la autodeterminare, invocăm principiul sacru al suveranității. Exemplele pot continua cu zecile și sutele...Și mai grav este că dublul standard ajunge să fie asumat ca politică oficială și chiar ridicat la rang de principiu călăuzitor. Relevante în acest sens sunt poziții oficiale exprimate în decursul timpului de noi și ai noștri: de exemplu, declarația lui Jeane Kirkpatrik, fosta ambasadoare a SUA la ONU, care a zis că setul de norme cuprins în Carta Universală a Drepturilor Omului este o scrisoare pentru Moş Crăciun („a letter to Santa Claus"); sau „argumentul" Condolezzei Rice (în „Promoting the national interest," Foreign Affairs" Jan/Feb 2000, Volume: 79, Issue: 1), care a pretins că SUA nu ar trebui să se supună legilor pentru că ea este, atenţie!, „de partea bună a istoriei" („on the right side of the history")?; ori declaraţia lui Robert Kagan, istoric şi ideolog intervenţionist al Washingtonului, că SUA nu ar trebui să respecte convenţiile internaţionale „graţie" puterii sale politice şi militare și că ar trebui să susţină şi să sprijine controlul înarmării, dar nu şi controlul propriei înarmări („US must support arms control, but not always for itself. It must live by a double standard"); sau declarația lui Robert Cooper, un fost consilier al lui Tony Blair din timpul războiului irakian, adeptul sintagmei „liberalism imperial", care susținea răspicat că: „Marea provocare a lumii post-moderne este să ne obişnuim cu dublul standard. Între noi, lucrăm în baza dreptului şi a unei cooperări transparente pentru securitate. Atunci când interacţionăm cu state înapoiate situate dincolo de graniţele post-modernismului european, trebuie să recurgem la metode dure ale vremilor apuse - forţa, atacurile preventive, manipularea, orice este necesar ca să faci faţă unora care trăiesc în ţări rămase în secolul al XIX-lea" (sic!) („The challenge to the postmodern world is to get used to the idea of double standards. Among ourselves, we operate on the basis of laws and open cooperative security. But when dealing with more old-fashoned kinds of states outside the postmodern continent of Europe, we need to revert to the rougher methods of an earlier era - force, pre-emptive attack, deception, whatever is necessary to deal with those who still live in the nineteenth century world of every state for itself.")

3. Peste toate exemplele acestea însă, și peste miile care-or mai fi, cel mai grav conflict interior pe care îl trăiește dreptul contemporan este un uriaș dublu-standard de natură ontologică.

Reflectam zilele astea la evenimentul care a răscolit lumea și a generat dezbateri, analize și speculații legate de asasinarea activistului civic, conservator american, Charlie Kirk. Nu este momentul inventarierii, sintetizării ori aprofundării lor. Evoc, în treacăt, doar două amare trăiri. Prima este în conexiune cu dubla măsură probată de Parlamentul European care a găsit, cândva, două minute de reculegere cu ocazia morții celebrului infractor George Floyd, dar care, zilele trecute, chemat să doneze câteva clipe de liniște în amintirea lui Kirk, s-a făcut că plouă. A doua, tot în legătură cu două minute, de data asta cele două minute de ură pe zi, anticipate de același George Orwell în 1984: tot valul de entuziasm generat de uciderea unui om pașnic, dansurile pe mormânt, înjurăturile, abjecțiile și calomniile la adresa lui, post-mortem, precum și propunerile de lichidare a întregii sale familii probează „uluitorul grad de îndrăcire la care a ajuns societatea occidentală, zisă civilizată" (Adrian Pătrușcă).

Iar această "îndrăcire" îmi amintește că ne aflăm în plin război spiritual, pe care Binele -trebuie să tragem nădejdea asta- îl va câștiga într-un final. Cu ce eforturi, cu ce suferințe, cu ce final, numai Dumnezeu știe. Eu, ca slujitor al Dreptului, constat că el, Dreptul, participă la acest război cu un ochi la porcul din curte și, cu celălalt, la slănina din pod.

În alți termeni, dreptul contemporan se pretinde slujitor al justiției și „artă a binelui și dreptății" (Cicero), dar pune umărul consistent la promovarea nedreptății și a răului. Și, când zic asta, am în vedere nu neapărat derapajele în aplicarea legii inventariate relativ recent de profesorul Marga, și nici „juridismele" pe care Daniel Loick le asociază abuzului de drept prin „luarea în deșert a numelui dreptului". Nu, când vorbesc de dublul standard și criza ontologică a dreptului, vizez nu erori și inconsecvențe jurisprudențiale, carențe grave de competență a magistraților, corupție, abuzuri și alte asemenea, ci am în vedere o esențială schimbare paradigmatică, întemeiată pe o ruptură dureroasă dintre drept și morală (prin „morală" înțelegând umanitate, bune moravuri și virtuți, supremația binelui). Încă nu un divorț, pentru că, „în acte", dreptul și morala sunt împreună și defilează la braț în documentele oficiale ale propagandei, în expuneri de motive și în declarații politice, ci o dureroasă separare „în fapt". De aici, și dubla măsură: „în acte", pretindem că slujim etica, valorile și virtuțile creștine ca fundament civilizațional, democrația și justiția; „în fapt", în voluptuos amantlâc cu „marea resetare", înlocuim sexele cu genuri, legiferăm cultul „fluidității" lor și „redefinim" femeia; celebrăm trufia, ca păcat fundamental, prin mândre parade și luni colorate-n curcubeu; ridicăm avortul la rang de drept fundamental, extindem, prin lege, aplicabilitatea sinuciderii asistate și, prin găselnițe de marketing, o promovăm ca beneficiu de lux; redefinim moartea pentru ca de ea să profite samsarii de organe; interzicem aluziile la creștinism și aplaudăm entuziast blasfemiile ambalate în acte „artistice"; restrângem, pe cale normativă, cât mai mult, cât putem de mult, cele mai sfinte drepturi ale omului: libertatea conștiinței și-a expresiei.

Peste toate însă, aplaudăm frenetic predarea cârmei planetei către un comandant mai inteligent și mai artificial decât noi. Este momentul culminant al victoriei literei digitale asupra spiritului uman al dreptului. Asta pentru că, așa cum facebook-ul a luat locul book-ului, e-commerce-ul, locul negoțului, identitatea digitală, locul identității și fotografia, locul realității, tot așa, smart-contractul tinde să ia locul convenției dintre oameni văzută ca înțelegere. Semne că separarea „în fapt" dintre drept și morală, ar putea fi, curând, oficializată prin divorț. Caz în care, dreptul-burlac își va celebra statutul de electronic, inteligent și artificial manual de instrucțiuni, similar metamorfozării dreptului internațional în „rules-based order". Iar dacă Albania s-a oferit ca saftea pentru primul experiment de avatar inteligent și artificial pe post de ministru în combaterea corupției, atunci îmi este clar că noua revoluție se bucură că, pentru moment, a învins.

Context în care singura speranță de șah-mat în fața noului rege dictator stă în apariția, dintre tufișuri de stuf, a unei lebede negre. Exact pe Arcul de Triumf.

Florentin Țuca