• Tweet

Greu de înțeles de ce politicienii noștri refuză cu obstinație să comenteze Strategia Națională de Securitate a SUA, un document de 33 de pagini semnat de Donald Trump. Document surprinzător, chiar dramatic de surprinzător prin perspectivele pe care le deschide asupra viitorului relațiilor trans-atlantice, între o Americă doritoare acum să revină la pozițiile de forță ale unor timpuri trecute și acuzațiile care curg de la Washington împotriva unei Europe nerecunoscătoare, slabe și nesigure, cel puțn din perspectiva actualilor decidenți de la Casa Albă.

În opinia mea, asistăm la o mişcare de revenire la o poziţie doctrinară mai veche, Doctrina Monroe, singura care, în mod explicit, s-a bazat pe principiul denumit atunci "America, americanilor!" şi pe care ideologii lui Donald Trump au reformulat-o în sloganul "We will make America Great Again". Pe fond, e cu mult mai mult decât un simplu slogan dovedit câştigător. Este expresia unei noi doctrine pe care Trump a anunţat-o în clar şi pe care, pas cu pas, începe s-o aplice, cu orice preţ, asumându-şi orice cost, în speranţa că reuşita demersului va fi comparabilă cu cea a Doctrinei Monroe, piatra unghiulară pe care s-a clădit politica externă şi de securitate a Americii pentru aproape un secol. O doctrină pe care am putea-o numi "doctrina Monroe-Trump".

Să reamintim principiile Doctrinei Monroe, cea care poartă numele celui care a enunţat-o pe 2 decembrie 1823: James Monroe, cel de-al cincilea Preşedinte al SUA (două mandate, între 1817-1825). Ce a spus el atunci - esenţial pentr întreaga devenire ulterioară a Americii - în alocuţiunea în faţa Congrelui:

1. SUA au recunoscut cu un an înainte independenţa noilor republici latino-americane şi, în consecinţă, America de Nord şi America de Sud nu mai sunt deschise colonizării europene.
2. Din acel moment, SUA consideră orice intervenţie europeană în afacerile interne ale continentului american drept o ameninţare la adresa securităţii lor şi a păcii.
3. În schimb, SUA nu vor interveni niciodată în problemele europene

O doctrină care, iniţial, se concentra strict pe spaţiul SUA care trebuia protejat şi securizat împortiva puterilor din "Sfânta Alianţă" dar şi a Rusiei posibilă agresoare prin Alaska, dar apoi s-a extins înspre formarea unui spaţiu de securitate care, progresiv, a acoperit zona Americii Centrale şi apoi a Americii de Sud, considerate mai apoi drept arii tradiţionale şi fireşti de influenţă ale SUA.

Dacă mai adăugăm şi poziţia Preşedintelui Roosvelt care spunea că, pentru asigurarea securităţii SUA, această ţară poate fi obligată să-şi asume rolul de "jandarm mondial" dar şi cea a Preşedintelui Taft care vorbea despre "diplomaţia dolarului", vedem că există bazele pe care Donald Trump poate să fie adus pentru a milita pentru revenirea la o poziţie de forţă, nu numai faţă de adversarii tradiţionali ci şi de aliaţi, cei cărora doreşte să le demonstreze, aşa cum face acum, că este primum inter pares şi că ordinea globală depinde exclusiv de pivotul american.

De ce au simţit ideologii echipei sale nevoia de a reafirma vechiul mesaj? Pentru că acum se refac jocurile de putere mondiale în prezenţa unor noi actori, extrem de puternici şi cu politici ultra-agresive economice (cu pandantul militar aferent) şi care, dezvoltându-se la nivel de alianţe sau chiar grupe de alianţe, riscă să izoleze sau să pună în discuţie primatul american de putere.

Uitaţi-vă la marele şi foarte importantul semnal dat în ultimele două decenii de evoluţiile din cadrul ONU, acolo unde puterii de influenţă americane, altădată absolut incontestabilă, i se opun acum atât de multe structuri de alianţe încât, exasperaţi, americanii ameninţă să retragă sprijinul financiar acordat ONU şi multora dintre agenţiile organizaţiei mondiale.

Uitaţi-vă la ce se întâmplă în Orientul Apropiat sau Maghreb unde s-au schimbat radical zonele asupra cărora SUA îşi pot exercita influenţa de tip "kings maker" , americanii fiind nevoiţi să apele la influenţa Saudită (obţinută cu un cost enorm financiar şi moral) pentru a-şi păstra o opţiune valabilă de joc în faţa avansului cert al alianţei de interse strategice Rusia-Turcia-Iran şi cu China din ce în ce mai aproape de implantare majoră în regiune.

Uitaţi-vă la ce se întâmplă în Europa, acolo unde a dispărut aproape fără urmă (şi greu de imaginat că ar putea redeveni actual printr-o formulă oarecare) chiar şi amintirea celor două programe prin care SUA şi-au asigurat o dominaţie aproape absolută după cel de-al Doilea Război Mondial: programul Marshall şi programele de sprijin derivate din Doctrina Truman.

Uitaţi-vă la apariţia imensei forţe pe care o reprezintă China, apoi binomul China-Rusia, apoi, prin extensie de putere, influenţă şi de spaţii, ce însemană Organizaţia de cooperare de la Sanghai, cea care-şi trimite mesagerii să bată acum la porţile Europei, mai precis ale celei de sud-est, terminal pentru Noul Drum al Mătăsii.

Trump vrea să refacă prestigiul de putere al Americii şi să-şi asigure o poziţie dominantă, sau pe cât de puternică va mai fi posibil, în mijlocul revoltei generate de mai vechii şi, mai ales, mai noii actori statali care încep să-şi dispute spaţiile de influenţă şi să-şi formuleze ofertele specifice de parteneriat. Pe fond, vorbim despre bani. Bani în cantităţi uriaşe, investiţii prezente sau în aşteptarea scoaterii pe piaţă a noilor formule de dominaţie tehnologică.

Acuzațiile americane de acum împotriva Europei sunt clare și extrem de dure: UE se confruntă cu dificultăți economice din cauza sistemului său de reglementări, atacând bazele propriei sale democrații, restrângând semnificativ libertatea de expresie si, poate mai grav decât orice, suferind de pe urma unei „eroziuni civilizaționale" provocate direct de imigrația necontrolată și scăderea natalității: „(Europa) este pe cale să submineze democrația, să blocheze pacea în Ucraina și riscă o dispariție civilizațională datorită unei imigrații puternice și la scăderea nivelului natalității... dacă tendințele actuale se mențin - se spune în raport - continentul va fi de nerecunoscut peste 20 de ani, poate chiar mai repede...".

Și, în continuare, apare o întrebare logică în ce privește capacitatea unora dintre țările europene „de a fi suficient de puternice din punct de vedere economic și militar pentru a rămâne aliați de încredere". Drept care, la fel de logic, așa cum se afirmă în document, „America își încurajează aliații săi politici din Europa să promoveze această renaștere a spiritului, iar influența în creștere a partidelor europene patriotice este realmente o sursă de optimism...suntem în favoarea drepturilor suverane ale națiunilor, împotriva incursiunilor organizațiilor transnaționale cele mai intruzive care amenință suveranitatea".

Europa (sau cel puțin o parte) replică la fel de dur. Iată două sondaje cu rezultate ciudate și anunțătoare de perspective foarte negative pentru viitor, pentru ceea ce a însemnat forța, influența și credibilitatea NATO sau a acordurilor strategice între europeni și americani, baza de până acum a dezvoltării economice, politice și sociale a emisferei occidentale. Semnalele -și nu sunt doar acestea - sunt puternice și de netăgăduit. Noi de ce nu avem chiar absolut nimic de spus? Cum se poziționează România în ceea ce pare să fir un conflict care se deschide acum spre o etapă chiar și mai intensă, cu consecințe geo-politice care ar putea să fie extrem de puternice și de durată?

Cristian Unteanu