Durerea

Postat la: 19.06.2021 |

Durerea

Timp de mai bine de un an (din martie 2020 și până în aprilie 2021) am avut dureri mari, insuportabile, fără întrerupere, și ziua și noaptea. Durerile erau provocate de ulcerații la ambele picioare, apărute din cauza diabetului și a insuficienței venoase. Gambele îmi fuseseră parcă mușcate adânc de un animal monstruos. Numeroșii nervi dezgoliți asigurau, ca niște antene malefice, receptarea necontenită a suferinței, generată de atingerea cu aerul.

Mă gândeam că probabil chinuri asemănătoare a trăit Horea când - așezat pe un podium, în văzul mulțimii - a fost zdrobit cu o roată grea de car, centimetru cu centimetru, începând de la glezne și până la gât. Simțeam roata, ridicată și coborâtă cu icnete de un călău nemilos, cum îmi strivește fluierele picioarelor. Îl vedeam și pe călău aplecat deasupra mea, cu o uitătură cruntă. Numai că Horea a suferit doar un minut-două, apoi și-a dat sufletul, iar eu - un an și ceva. Se spune chiar că el l-a rugat pe călău să înainteze mai repede cu zdrobirea către piept, ca să-i scurteze chinul. Nu se știe dacă i s-a îndeplinit rugămintea.

Gemeam neîncetat și uneori geamătul mi se transforma în urlet. Când simțeam că nu mai pot face față suferinței, cădeam în genunchi și imploram durerea (nu pe Dumnezeu) să fie mai îngăduitoare cu mine. Am rugat-o și pe mama ca, de pe lumea cealaltă, să mă ajute în vreun fel. La un moment dat am făcut demersuri să obțin morfină - și eram pe punctul de-a o obține -, dar Domnița s-a împotrivit, considerând gestul meu rău prevestitor, și am renunțat.

Unii dintre medicii care m-au vizitat acasă au fost de părere că trebuie să mi se amputeze picioarele. O doctoriță a insistat, cu o argumentație patetică, să mi le tai chiar în după-amiaza în care venise să mă vadă, și i-a dat în acest scop telefon unui chirurg, prieten de-al ei. M-am supus, cerând doar o amânare până a doua zi dimineața. Cu o obediență de care mă mir eu însumi, am acceptat situația și am început să caut pe Internet oferte de proteze pentru picioare.

Seara însă, după plecarea doctoriței, m-a sunat întâmplător un prieten, medic la un spital cu prestigiu, și m-a oprit ferm să merg la tăiere, cerându-mi ca a doua zi să mă duc la el la spital. M-am dus, am fost tratat cu toată atenția, s-a stabilit că am arterele bune și că picioarele nu trebuie amputate, dar de dureri tot n-am scăpat. Mi s-a indicat un tratament pe care, dacă l-aș fi urmat cu strictețe, m-aș fi vindecat în aproximativ șase luni - un an.

Întors acasă, am luat tot felul de calmante, gata-gata să mor de inimă din cauza excesului. Am strigat de durere până la epuizare (înăbușit, ca să nu tulbur prea mult viața celor din jur); istovirea devenise pentru mine cel mai bun calmant.

Într-o noapte am hotărât să mă sinucid. Știam că am în magazie o frânghie foarte rezistentă, de iută, cu diametrul de 14 mm și, în timp ce Domnița dormea, m-am târât cu ajutorul unui cadru metalic până acolo. Dar pe drum m-am gândit ce încurcătură le-aș face alor mei. Mi-am imaginat, cu un umor trist, cum cei care îmi vor manipula corpul - la morgă, la capelă, la cimitir - o vor boscorodi pe Domnița: "Vai, doamnă, ce mort greu aveți, dacă știam că e atât de greu nu ne băgam."

M-am întors, pe furiș, în casă și m-am întins în fotoliul meu medical, ridicându-mi picioarele umflate și pline de răni pe măsuța joasă din apropiere. Din acel fotoliu am urmărit mai bine de un an, pe fereastră, succesiunea anotimpurilor: primăvară, vară, toamnă, iarnă și din nou primăvară.

Oamenii apropiați mie m-au slujit cu un devotament impresionant. Îmi vine să plâng când mă gândesc la dragostea lor inepuizabilă, dar nu dezvolt subiectul ca să nu transform evocarea în melodramă. Mai degrabă aș scrie - poate am să scriu cândva - o comedie a asistenței medicale de care am avut parte. S-au perindat prin casa mea, în total, optsprezece medici și patru infirmiere. Fiecare nou-venit considera ineptă terapia recomandată de cei dinainte. Unii cereau bani neverosimil de mulți, alții nu voiau să primească niciun ban, alții își aduceau soțiile sau fiicele ca să se fotografieze cu mine.

Mi s-a umplut casa de medicamente, unguente, pansamente, toate scumpe. Economiile noastre s-au scuturat în cel mai scurt timp ca frunzele pomilor toamna.
Cel mai curios este faptul că aproape în fiecare zi am scris, la un laptop așezat pe genunchi. Parcă aveam două euri: unul copleșit cu totul de suferința atroce și altul, intangibil, dedicat scrisului. Cu o mână strângeam disperat, până mi se albeau degetele, brațul fotoliului, cu alta - scriam.

Alex Stefanescu

loading...
PUTETI CITI SI...

Durerea

Postat la: 19.06.2021 |

0

Timp de mai bine de un an (din martie 2020 și până în aprilie 2021) am avut dureri mari, insuportabile, fără întrerupere, și ziua și noaptea. Durerile erau provocate de ulcerații la ambele picioare, apărute din cauza diabetului și a insuficienței venoase. Gambele îmi fuseseră parcă mușcate adânc de un animal monstruos. Numeroșii nervi dezgoliți asigurau, ca niște antene malefice, receptarea necontenită a suferinței, generată de atingerea cu aerul.

Mă gândeam că probabil chinuri asemănătoare a trăit Horea când - așezat pe un podium, în văzul mulțimii - a fost zdrobit cu o roată grea de car, centimetru cu centimetru, începând de la glezne și până la gât. Simțeam roata, ridicată și coborâtă cu icnete de un călău nemilos, cum îmi strivește fluierele picioarelor. Îl vedeam și pe călău aplecat deasupra mea, cu o uitătură cruntă. Numai că Horea a suferit doar un minut-două, apoi și-a dat sufletul, iar eu - un an și ceva. Se spune chiar că el l-a rugat pe călău să înainteze mai repede cu zdrobirea către piept, ca să-i scurteze chinul. Nu se știe dacă i s-a îndeplinit rugămintea.

Gemeam neîncetat și uneori geamătul mi se transforma în urlet. Când simțeam că nu mai pot face față suferinței, cădeam în genunchi și imploram durerea (nu pe Dumnezeu) să fie mai îngăduitoare cu mine. Am rugat-o și pe mama ca, de pe lumea cealaltă, să mă ajute în vreun fel. La un moment dat am făcut demersuri să obțin morfină - și eram pe punctul de-a o obține -, dar Domnița s-a împotrivit, considerând gestul meu rău prevestitor, și am renunțat.

Unii dintre medicii care m-au vizitat acasă au fost de părere că trebuie să mi se amputeze picioarele. O doctoriță a insistat, cu o argumentație patetică, să mi le tai chiar în după-amiaza în care venise să mă vadă, și i-a dat în acest scop telefon unui chirurg, prieten de-al ei. M-am supus, cerând doar o amânare până a doua zi dimineața. Cu o obediență de care mă mir eu însumi, am acceptat situația și am început să caut pe Internet oferte de proteze pentru picioare.

Seara însă, după plecarea doctoriței, m-a sunat întâmplător un prieten, medic la un spital cu prestigiu, și m-a oprit ferm să merg la tăiere, cerându-mi ca a doua zi să mă duc la el la spital. M-am dus, am fost tratat cu toată atenția, s-a stabilit că am arterele bune și că picioarele nu trebuie amputate, dar de dureri tot n-am scăpat. Mi s-a indicat un tratament pe care, dacă l-aș fi urmat cu strictețe, m-aș fi vindecat în aproximativ șase luni - un an.

Întors acasă, am luat tot felul de calmante, gata-gata să mor de inimă din cauza excesului. Am strigat de durere până la epuizare (înăbușit, ca să nu tulbur prea mult viața celor din jur); istovirea devenise pentru mine cel mai bun calmant.

Într-o noapte am hotărât să mă sinucid. Știam că am în magazie o frânghie foarte rezistentă, de iută, cu diametrul de 14 mm și, în timp ce Domnița dormea, m-am târât cu ajutorul unui cadru metalic până acolo. Dar pe drum m-am gândit ce încurcătură le-aș face alor mei. Mi-am imaginat, cu un umor trist, cum cei care îmi vor manipula corpul - la morgă, la capelă, la cimitir - o vor boscorodi pe Domnița: "Vai, doamnă, ce mort greu aveți, dacă știam că e atât de greu nu ne băgam."

M-am întors, pe furiș, în casă și m-am întins în fotoliul meu medical, ridicându-mi picioarele umflate și pline de răni pe măsuța joasă din apropiere. Din acel fotoliu am urmărit mai bine de un an, pe fereastră, succesiunea anotimpurilor: primăvară, vară, toamnă, iarnă și din nou primăvară.

Oamenii apropiați mie m-au slujit cu un devotament impresionant. Îmi vine să plâng când mă gândesc la dragostea lor inepuizabilă, dar nu dezvolt subiectul ca să nu transform evocarea în melodramă. Mai degrabă aș scrie - poate am să scriu cândva - o comedie a asistenței medicale de care am avut parte. S-au perindat prin casa mea, în total, optsprezece medici și patru infirmiere. Fiecare nou-venit considera ineptă terapia recomandată de cei dinainte. Unii cereau bani neverosimil de mulți, alții nu voiau să primească niciun ban, alții își aduceau soțiile sau fiicele ca să se fotografieze cu mine.

Mi s-a umplut casa de medicamente, unguente, pansamente, toate scumpe. Economiile noastre s-au scuturat în cel mai scurt timp ca frunzele pomilor toamna.
Cel mai curios este faptul că aproape în fiecare zi am scris, la un laptop așezat pe genunchi. Parcă aveam două euri: unul copleșit cu totul de suferința atroce și altul, intangibil, dedicat scrisului. Cu o mână strângeam disperat, până mi se albeau degetele, brațul fotoliului, cu alta - scriam.

Alex Stefanescu

albeni
comentarii
Adauga un comentariu
Adauga comentariu

Nume*

Comentariu

Trimite

ULTIMA ORA



DIN CATEGORIE

  • TOP CITITE
  • TOP COMENTATE