• Tweet

Eu sunt România!... Sunt plânsul mut al celor care nu mai speră, dar și furia mocnită a celor care nu mai pot îndura. Sunt locul în care trecutul, deși prăfuit și uitat de ai mei, strălucește în ochii străinilor, care îl admiră mai mult decât o fac cei care ar trebui să-l prețuiască. Sunt prezentul copleșit de nepăsare, redus la o umbră fără contur. Sunt viitorul care ar putea răsări, dar care se sufocă sub greutatea disprețului propriu și a unei indiferențe care pare fără sfârșit. Sunt omul frumos, dar năpădit de noroiul nepăsării. Sunt locul în care pădurile dispar, râurile se poluează și aerul devine greu de respirat, pentru că lăcomia e mai puternică decât responsabilitatea. Sunt casa în care copiii cresc cu bunicii, pentru că părinții lor au plecat să caute un trai decent. Sunt spitalul unde mori cu zile, în loc să fii salvat. Sunt școala unde viitorul meu e aruncat la coș, între hârtii inutile și vise zdrobite. Sunt locul unde cunoștințele sunt tratate ca un moft, iar copiii mei ca niște numere pe o listă. Sunt școala unde mințile care ar putea schimba lumea sunt lăsate să ruginească, în timp ce mediocritatea e ridicată la rang de virtute.

Eu sunt România!... Eu sunt cel care gândește, creează, visează. Sunt cel care îndrăznește să ridice mâna în mulțime, cu o idee nouă, dar care este imediat înlăturat, pentru că adevărul sperie, iar cei mici la minte nu pot suporta să vadă pe cineva mai mare. Sunt cel care, deși muncește până la epuizare, este forțat să accepte că prostul satului a devenit înțeleptul satului, iar eu, cel cu mintea limpede, sunt privit ca un intrus. Sunt cel care nu se încadrează în mediocritatea lor confortabilă și, pentru asta, trebuie redus la tăcere, marginalizat, făcut să pară nebun sau inadaptat doar pentru că nu sunt ca ei. Trăiesc într-un loc binecuvântat, dar port pe umeri povara blestemului de a fi neînțeles într-o lume unde prostia e ridicată pe piedestal, iar cunoașterea e alungată la colț, batjocorită și redusă la tăcere, ca și cum ar fi o rușine să gândești mai departe decât limitele impuse de ignoranță.

Eu sunt România!... Am fost cândva un copil curios, cu ochii plini de speranță, dar m-au strivit sub povara promisiunilor goale. Mi-au spus că am potențial, că sunt special, dar m-au făcut să mă îndoiesc de asta la fiecare pas. M-au lăsat să rătăcesc printr-un sistem educațional în care învățătura e o corvoadă, nu o pasiune. Mi-au tăiat aripile și apoi m-au întrebat de ce nu zbor.

Eu sunt România!... Sunt scriitorul care, odată, îți modela valorile și îți șlefuia sufletul. Sunt cel care astăzi apar în manualele școlare, dar copiii nu știu cine sunt, nici măcar că sunt român. Nu mai pot scrie despre frumusețea țării mele, pentru că în afara prostiei, grosolăniei și ignoranței, nimic nu mai reflectă realitatea. Nu pot scrie despre iubire, pentru că oamenii nu mai știu să iubească fără interese. Nu pot scrie despre empatie, pentru că a devenit doar o mască pentru egoism.

Eu sunt România!... Sunt profesorul care, cândva, forma caractere și inspira generații. Sunt cel care astăzi bifează hârtii și face statistici, fără să mai aibă timp să îndrume cu adevărat un copil. Munca mea a devenit un efort de conformare, nu o pasiune pentru educație. Dar ar trebui să fiu cel care aprinde lumina în mințile copiilor, cel care le arată nu doar ce să știe, ci și cum să fie.

Eu sunt România!... Sunt medicul care ar trebui să salveze vieți, dar lucrez într-un sistem unde criza e regula, nu excepția. Sunt cel care operează cu echipamente învechite, cel care improvizează în lipsa materialelor sanitare, cel care își calculează deciziile nu doar după gravitatea bolii, ci și după disponibilitatea resurselor. Sunt cel care se uită neputincios la paturile insuficiente din secțiile de terapie intensivă, la lipsa de medicamente vitale, la infrastructura care se degradează mai repede decât poate fi reparată. Sunt medicul care rămâne peste program, își sacrifică sănătatea și viața personală, doar pentru a oferi pacienților o șansă. Dar sunt și cel care trebuie să ceară pacienților să aducă seringi sau medicamente de acasă, pentru că spitalul nu le are. Sunt cel care vede cum oamenii își pierd viața nu din cauza bolii, ci din cauza unui sistem care i-a abandonat. Sunt cel care este judecat la fiecare pas, acuzat când sistemul, nu eu, e cel care greșește. Sunt cel care se lovește de birocrație, de subfinanțare, de nepăsare. Sunt cel care își pune inima și mâinile în serviciul pacienților, dar care trebuie să suporte priviri de neîncredere, suspiciuni și acuzații. Ne e din ce în ce mai greu să vedem moartea provocată de lipsuri, să ne târâm printr-un sistem care ne epuizează și ne calcă în picioare. Pleacă mulți dintre noi nu pentru că vrem, ci pentru că nu mai putem. Cu toate aste, mulți suntem încă aici, nu pentru că ne e ușor, ci pentru că încă mai credem că viețile oamenilor merită lupta noastră.

Eu sunt România!... Sunt legiuitorul. Sunt cel care, în loc să clădească o țară pe principii solide, sapă șanțuri adânci între oameni. Sunt cel care nu slujește cetățeanul, ci îl trădează cu fiecare articol de lege croșetat pentru profitul unei elite. Sunt cel care îngroapă demnitatea sub hârtii, cel care face din legile mele un labirint în care dreptatea se pierde. Sunt cel care, în loc să fie un arhitect al viitorului, devine groparul prezentului. Și, chiar dacă aș vrea să schimb ceva, m-ar sfâșia înainte să apuc să-mi ridic capul. Așa că stau, tac și semnez. Pentru că astăzi, să lupți pentru dreptate e o crimă, iar să trădezi, este o virtute.

Eu sunt România!... Sunt prostul care astăzi nu mai tace, ci vorbește tare, cu siguranța celui care știe prea puțin. Sunt cel care nu se sfiește să își dea cu părerea despre orice, cel care crede că ignoranța e o formă de curaj. Sunt cel care râde de inteligență și batjocorește cunoașterea, pentru că adevărul mă înfricoșează. Sunt prostul care nu știe, dar pretinde că știe tot. Sunt cel care urcă pe podium în locul celor care merită, nu pentru că am valoare, ci pentru că sistemul mă preferă pe mine, cel ușor de manipulat. Sunt cel care judecă, dar refuză să fie judecat. Sunt cel care a devenit model, nu pentru că sunt un exemplu, ci pentru că mediocritatea mea e mai comodă decât excelența altora. Nu vreau să fiu așa, dar asta este lumea în care trăiesc: una care mă ridică pentru că sunt mic și care îi îngroapă pe cei mari, ca să nu le mai vadă strălucirea. Aici, prostia e premiată, iar înțelepciunea e pusă la colț. Și, deși mi-e rușine, mă prefac că nu văd. Pentru că aici, rușinea nu contează, iar adevărul doare prea tare.

Eu sunt România!... Mi-e teamă pentru că votul a devenit o glumă amară, o formalitate care nu schimbă nimic. Schimbăm doar măștile, dar nepăsarea și lăcomia rămân aceleași. Mi-e teamă pentru că soarta mea nu se decide la urne, ci în spatele ușilor închise, unde numele meu, România, e doar o marfă scoasă la vânzare pe câțiva firfirei. Acolo, interesele murdare se cumpără și se vând, iar eu sunt redusă la tăcere, privită cu dispreț, ca o resursă pe care o poți stoarce până la ultima picătură. Mi-e teamă pentru că deciziile care îmi afectează viața nu sunt pentru mine, ci împotriva mea. Sunt prizoniera unei veșnice farse electorale, unde promisiunile curg doar ca să dispară în ziua următoare. Mi-e teamă. Mi-e teamă că vin alegerile și, indiferent ce voi veți alege, vom pierde împreună!

Eu sunt România!... Vedeți de ani cum mă scufund, iar cei care ar trebui să mă salveze aruncă colacii de salvare doar către ei înșiși.

Eu sunt România!... Sunt țara care a fost uitată de ai săi și admirată de străini, țara care își lasă rădăcinile să putrezească, în timp ce se uită cum frunzele îi sunt smulse una câte una. Sunt țara unde prostia guvernează, unde inteligența e exilată, iar speranța este pedepsită.

Eu sunt România!... Nu vă cer să mă salvați. Nu mai pot cere nimic. Pentru că voi, cei care ați devenit vocea mea, sunteți la fel de pierduți ca mine. Dar am un singur adevăr care încă strigă din adâncurile mele: vă veți trezi doar atunci când nu va mai rămâne nimic din mine!
Și atunci, va fi prea târziu...

Simona Tănăsescu