Întâi a fost adoptat leul; banca centrală i-a urmat

Postat la: 23.01.2020 | Scris de: ZIUA NEWS

Întâi a fost adoptat leul; banca centrală i-a urmat

A fost în firea lucrurilor, acum 140 de ani, când România şi-a întemeiat banca centrală, să-şi ia ca model Banca Franţei. Între motive fiind şi acela că înainte cu 13 ani, în 1867, adoptarea primului sistem bănesc din istoria românilor, cel al leului, fusese făcut cu faţa la francul francez.

Alegerea modelului francez nu a fost deloc întâmplătoare. Din 1803 încă, după numai trei ani de la întemeierea Băncii Franţei, francul francez a început să-şi consolideze prestigiul internaţional. Mai mult chiar, treptat, a devenit model pentru nenumărate ţări europene. Belgia, bunăoară, a introdus francul ca unitate monetară şi a adoptat bimetalismul. Însăşi Elveţia, unde circulau nenumărate monede, cu diverse caracteristici, fiindcă erau bătute în cantoane, în cele din urmă a acceptat sistemul monetar zecimal şi a adoptat bimetalismul de tip francez. La fel Italia, după unificare. Cele trei state se alătură Franţei şi formează Uniunea Monetară Latină în 1867. După un an va fi primită şi Grecia. De reţinut este faptul că multe alte state adoptă, prin proprie voinţă, sistemul monetar al Uniunii Latine.

Istoria a vrut ca în 1867, anul constituirii Uniunii Monetare Latine, să dea rod în România ideea elitelor afirmate în focul evenimentelor din 1848 şi din 1859, care visau să pună capăt haosului financiar prin adoptarea unui sistem monetar unitar şi a unei monede naţionale. Modelul francez, unul dintre cele mai avansate în epocă, era important pentru ca ţara unită să dobândească şi o monedă unică modernă. Dar suflul nou, ce a grăbit şi a influenţat determinant cursul evenimentelor, a fost de sorginte românească. Un curs favorizat de reformele lui Cuza, de la 1864, care au adus în prim-plan întărirea pieţei interne, dezvoltarea forţei de muncă salariate în agricultură şi lărgirea sferei economiei băneşti. Accelerarea proceselor de valorificare a forţei de muncă, de creştere economică a condus inevitabil la întărirea rolului banilor în economie.

Ca şi în statele italiene, înainte de unificare, în Ţările Române circulau mai multe monede străine, fiecare cu propriul curs fluctuant. Imediat după Unirea de la 1859, venise timpul ca leul să înceapă să facă istorie, mai cu seamă că eforturile tânărului stat român de a face ordine în circulaţia banilor s-au lovit de nenumărate obstacole, cel mai puternic fiind absenţa unui sistem monetar unitar.

Marele pas către leul nou, funcţional, a fost făcut în 1866, când s-a trecut la întocmirea studiilor pentru schiţa sistemului monetar al României. Proiectul de lege a ajuns în Parlament după un an, în primăvara lui 1867. Acum 153 de ani. Dintre discursurile rostite în timpul dezbaterii, multe înflăcărate, mai toate temeinic fundamentate, cele mai bogate în semnificaţii au fost ale lui Cezar Bolliac, poet şi ziarist, revoluţionar de la 1848. Fiind deputat, şi-a asumat un rol important în pregătirea reformei monetare. În primul dintre discursuri, încă de la început, a relevat pe drept cuvânt că „sistemul care s-a adoptat e cel mai raţional, e sistemul zecimal, sistem francez pe care să dea Dumnezeu să-l vedem aplicat în toată întinderea sa în ţara noastră." Adăugând că „numirile (leu şi ban - n.a.) s-au chibzuit foarte bine de onorabila comisiune că nu trebuie să se schimbe".

La 13 ianuarie 1868 intra în vigoare „legea pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru fabricarea monedelor naţionale". Faptul că a fost preferat bimetalismul a produs nemulţumiri. Motivul: au fost lezate nenumărate interese private. Aşa că statul a fost nevoit să impună în mod autoritar legea monetară. Nemulţumirile erau provocate cu deosebire de raporturile de schimb între aur şi argint. Dar şi de schimburile între leul nou şi monedele străine, îndeosebi cele turceşti şi austriece. Asupra detaliilor voi reveni. Dar oricât de importante ar fi detaliile, un alt fapt era fundamental: tabloul general. Prin legea de la 1867, România a adoptat sistemul monetar zecimal, ca în Franţa, Italia, Belgia, Elveţia. Desigur, bazat pe bimetalism. Unitatea monetară, „leul", a fost împărţită în 100 de bani. Aşadar, leul, cel vechi, care până atunci era numai unitate de calcul, a devenit monedă reală: leul nou. Având o valoare egală cu doi lei vechi şi 28 de parale. Aşa că România nu numai că a pus astfel capăt haosului monetar, dar s-a ales şi cu un leu greu. Ceea ce înseamnă că intrarea în istorie a leului a fost însoţită de un proces de denominare. Asemănător, într-un anumit fel, celui ce a prefaţat aderarea la Uniunea Europeană.

Adrian Vasilescu

loading...
PUTETI CITI SI...

Întâi a fost adoptat leul; banca centrală i-a urmat

Postat la: 23.01.2020 | Scris de: ZIUA NEWS

0

A fost în firea lucrurilor, acum 140 de ani, când România şi-a întemeiat banca centrală, să-şi ia ca model Banca Franţei. Între motive fiind şi acela că înainte cu 13 ani, în 1867, adoptarea primului sistem bănesc din istoria românilor, cel al leului, fusese făcut cu faţa la francul francez.

Alegerea modelului francez nu a fost deloc întâmplătoare. Din 1803 încă, după numai trei ani de la întemeierea Băncii Franţei, francul francez a început să-şi consolideze prestigiul internaţional. Mai mult chiar, treptat, a devenit model pentru nenumărate ţări europene. Belgia, bunăoară, a introdus francul ca unitate monetară şi a adoptat bimetalismul. Însăşi Elveţia, unde circulau nenumărate monede, cu diverse caracteristici, fiindcă erau bătute în cantoane, în cele din urmă a acceptat sistemul monetar zecimal şi a adoptat bimetalismul de tip francez. La fel Italia, după unificare. Cele trei state se alătură Franţei şi formează Uniunea Monetară Latină în 1867. După un an va fi primită şi Grecia. De reţinut este faptul că multe alte state adoptă, prin proprie voinţă, sistemul monetar al Uniunii Latine.

Istoria a vrut ca în 1867, anul constituirii Uniunii Monetare Latine, să dea rod în România ideea elitelor afirmate în focul evenimentelor din 1848 şi din 1859, care visau să pună capăt haosului financiar prin adoptarea unui sistem monetar unitar şi a unei monede naţionale. Modelul francez, unul dintre cele mai avansate în epocă, era important pentru ca ţara unită să dobândească şi o monedă unică modernă. Dar suflul nou, ce a grăbit şi a influenţat determinant cursul evenimentelor, a fost de sorginte românească. Un curs favorizat de reformele lui Cuza, de la 1864, care au adus în prim-plan întărirea pieţei interne, dezvoltarea forţei de muncă salariate în agricultură şi lărgirea sferei economiei băneşti. Accelerarea proceselor de valorificare a forţei de muncă, de creştere economică a condus inevitabil la întărirea rolului banilor în economie.

Ca şi în statele italiene, înainte de unificare, în Ţările Române circulau mai multe monede străine, fiecare cu propriul curs fluctuant. Imediat după Unirea de la 1859, venise timpul ca leul să înceapă să facă istorie, mai cu seamă că eforturile tânărului stat român de a face ordine în circulaţia banilor s-au lovit de nenumărate obstacole, cel mai puternic fiind absenţa unui sistem monetar unitar.

Marele pas către leul nou, funcţional, a fost făcut în 1866, când s-a trecut la întocmirea studiilor pentru schiţa sistemului monetar al României. Proiectul de lege a ajuns în Parlament după un an, în primăvara lui 1867. Acum 153 de ani. Dintre discursurile rostite în timpul dezbaterii, multe înflăcărate, mai toate temeinic fundamentate, cele mai bogate în semnificaţii au fost ale lui Cezar Bolliac, poet şi ziarist, revoluţionar de la 1848. Fiind deputat, şi-a asumat un rol important în pregătirea reformei monetare. În primul dintre discursuri, încă de la început, a relevat pe drept cuvânt că „sistemul care s-a adoptat e cel mai raţional, e sistemul zecimal, sistem francez pe care să dea Dumnezeu să-l vedem aplicat în toată întinderea sa în ţara noastră." Adăugând că „numirile (leu şi ban - n.a.) s-au chibzuit foarte bine de onorabila comisiune că nu trebuie să se schimbe".

La 13 ianuarie 1868 intra în vigoare „legea pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru fabricarea monedelor naţionale". Faptul că a fost preferat bimetalismul a produs nemulţumiri. Motivul: au fost lezate nenumărate interese private. Aşa că statul a fost nevoit să impună în mod autoritar legea monetară. Nemulţumirile erau provocate cu deosebire de raporturile de schimb între aur şi argint. Dar şi de schimburile între leul nou şi monedele străine, îndeosebi cele turceşti şi austriece. Asupra detaliilor voi reveni. Dar oricât de importante ar fi detaliile, un alt fapt era fundamental: tabloul general. Prin legea de la 1867, România a adoptat sistemul monetar zecimal, ca în Franţa, Italia, Belgia, Elveţia. Desigur, bazat pe bimetalism. Unitatea monetară, „leul", a fost împărţită în 100 de bani. Aşadar, leul, cel vechi, care până atunci era numai unitate de calcul, a devenit monedă reală: leul nou. Având o valoare egală cu doi lei vechi şi 28 de parale. Aşa că România nu numai că a pus astfel capăt haosului monetar, dar s-a ales şi cu un leu greu. Ceea ce înseamnă că intrarea în istorie a leului a fost însoţită de un proces de denominare. Asemănător, într-un anumit fel, celui ce a prefaţat aderarea la Uniunea Europeană.

Adrian Vasilescu

albeni
comentarii
Adauga un comentariu
Adauga comentariu

Nume*

Comentariu

Trimite

ULTIMA ORA



DIN CATEGORIE

  • TOP CITITE
  • TOP COMENTATE