• Tweet

Credeam că nimic din ceeace pot vedea azi în lumea publică nu mi mai poate provoca greață. De la sceleratul Traian Băsescu, până recent, la Dacian Cioloș, prezentându-și cu nesimțire "guvernul" format din miniștrii care au ruinat România, și până la maimuțărelile Gretei Thurnberg -, credeam că pot bea liniștit o cafea, în fața televizorului, fără riscul de a-mi da stomacul afară. Dar n-a fost să fie așa. Alocuțiunea dlui Ludovic Orban în fața Camerei Deputaților, cu ocazia demisiei din grupul parlamentar al PNL mi-a provocat o vomă prelungă, acră și acidă, a cărei urmări le-am resimțit aproape toată ziua.

Motivul plecării din grupul PNL, este, spunea d-sa, faptul că nu-şi poate respecta angajamentele luate în campania electorală faţă de cetăţeni. „Nu am altă soluţie pentru a fi consecvent față de cetăţenii români care mi-au acordat încrederea decât de a mă despărţi, sper temporar, de colegii mei. Ceea ce s-a întamplat în ultimile patru luni depăşeşte orice imaginaţie".
„Numai lobotomizat aș putea să stau complice la acest atentat asupra interesului naţional", a spus Orban, care l-a atacat pe preşedintele Klaus Iohannis, chiar dacă nu i-a pomenit numele. „Deputatii PNL să renunţe la golf. PNL trebuie să se întoarcă cu faţa la cetăţean şi cu spatele la chiriaşul de la Cotroceni... Am construit o coaliţie, dar acum nu mai avem nimic. Cel care trebuie să stea la cârmă pescuieşte acum sau a fugit la schi. Rămân același om și nu pot să accept ca un partid să îşi bată joc de istoria sa, de înaintaşii săi, să refuze să continue acest proiect de a dezvolta România", a spus Orban. Simțeam stomacul cum mi se urcă încet, încet spre gât, iar când am simțit jetul umplându-mi gura, gândul meu era agățat în imaginea unei săli de operații, în care chirurgii încercau să-i facă lobotomie d-lui Orban, tăind un lob al unui creier fiert de ani buni de alcoolism cronic.
Personal, n-am crezut niciodată, așa cum nu cred nici acum că aș putea fi ziarist, sau, și mai grav, scriitor. Știu doar că scriu. Întrebări precum "ce este jurnalismul, sau ce este literatura, de cum mi le pun, încep să descopăr că așa cum ne este dată definiția de către scriitori și jurnaliști, (mai ales scriitorii de cărți proaste și jurnaliștii care la umbra contractelor cu partide, recent date în vileag, își clamează la tv seară de seară importanța proprie, argumentând prin faptul că fac meseria asta de douăzeci de ani). Ceeace este însă mai înspăimântător, este faptul că cei mai mulți, (incluzându-i și pe cei de mai sus), toată această lume care vorbește public ajunge inevitabil la concluzia că toate relele din România au un singur vinovat. Doar politicienii. O românie senină care se distruge zi de zi, doar din cauza politicienilor.
Întrebarea mea nu e deloc simplă.
Problema este doar a politicienilor, sau a poporului, în cvasitotalitatea lui?
Oricare ar fi răspunsul, el nu poate să nu se refere la problematica fenomenului, mult mai vizibil la politicieni, acela al "lipsei autenticității trăirii". Cea mai grea întrebare pe care ar putea să și-o pună un politician, un scriitor, un ONG ist care salvează Planeta, un jurnalist, sau oricare dintre noi este pe cât de simplă, pe atât de grea. "Cum este perceput ceeace fac eu? Nu sună, oare fals?"
Îmi aduc aminte că prin școala generală am cumpărat din librărie o carte de povești. Era mare și albastră, cu niște desene minunate. "Uriașul Periferigerimini", de Charles Perrault. Desenele, cred, erau ale regretatului artist, graficianul Benedict Gănescu. Pe atunci nu știam nimic, nici despre Charles Perrault, nici despre Gănescu. Ce am știut, însă, după ce am citit cartea, a fost faptul că mi-aș fi dorit ca acea poveste sa nu fi fost scrisă niciodată.
„Doua fetițe, pe nume Suzette si Isaure, cerură, intr-o zi, voie mamei lor să se plimbe pe strada cea mare, împreună cu fratele lor Charlot. - Va dau voie cu placere, le raspunse mama, dar numai să nu intrați în pădurea care se află la capătul străzii căci, în pădurea aceea, le iese din când în când în cale copiilor un uriaș cu numele de Periferigerilerimini și îi duce în peștera lui sălbatică, unde îi mănâncă. Băgați de seamă! și făgăduiți-mi că nu veți intra în pădurea aceea primejdioasa!"
Bineînțeles, cei trei copii nu ascultă sfatul mamei și sunt, inevitabil prinși de îngrozitorul uriaș.
Periferigerilerimini are patruzeci de picioare inalțime și un singur ochi în mijlocul frunții, e îmbrăcat in frunze și poartă după el un trunchi de stejar drept măciucă. Iar când afli că „Îmi place nespus de mult să manânc copii mici!", e înspăimântător, deși, totuși, neșteptat, ca preferință gastronomică.
E clar că în fața lui, nu-i bine să ripostezi. Adică exact ce au făcut Charlot și Isadore. L-au amenințat, cu un cuțit și o foarfecă. Tentativă fatală. „Uriașul, spumegând de furie, urla de se cutremura toată padurea: "- O sa vedeți voi îndată, râmelor, dacă il puteți speria pe uriașul Periferigerilerimini! "Și zicând acestea, sări la ei, ii tăie și ii puse pe gratar." Citești încremenit, încercând să-ți alungi din minte imaginea unor trupușoare fragile de copii, sfârâind, precum ceafa de porc, pe un gratar.
Dar cel mai mult și mai mult uimește însă Suzette, cea rămasă în viață, sub puterea îngrozitoare a uriașului. A asistat la actul prăjirii fraților ei pe toate parțile, răsuciți ca micii, când pe o parte, când pe alta, și, cu toate astea, nu varsă nici o lacrimă, nici nu urlă de groază. Cuvintele, ei, aidoma celor ale unui politician sau ONG-ist vorbind publicului, sună îngrozitor, chiar dacă îi aduc salvarea: „Va înșelați. Eu sunt mai puțin neascultătoare decât fratele și sora mea. Le spuneam tot timpul: nu intrați în pădure, băgați de seamă, ați putea fi prinși de marele, de înaltul senior Periferigerilerimini, care ar putea fi bun cu copiii cei sfioși, blânzi, modești, dar dacă cineva ar indrăzni să-l batjocorească, desigur ca i-ar sfărâma oasele. Și bine i-ar face!".
Uluitor, nu? O falsitate înspăimântătoare, cam de nivelul "celebrei " Greta Thurnberg...
Totuși. Ce fel de oameni suntem? ce fel de oameni am ajuns să fim? Politicieni, oameni de afaceri, muncitori, ziariști, ecologiști, sau ce-o mai fi să fim? Sau, am fost, unii, dintotdeauna, de mici copii așa? Vom ajunge, oare să semănăm cu toții cu cei ce urlă și filmează cu telefonul în Parlament? Sau, și mai rău, o să semănăm cu "piticii de grădină", ai lui Cioloș, care au distrus România în doar câteva luni, chiar dacă nu ne-am născut așa? Sau, și mai rău, cu "luptătoarea" Thurnberg?
Vom fi în stare, oare, să identificăm momentul când omul din noi devine un gunoi, fie că e politician, ziarist, balerin, șofer, oengist al lui Soros, sau încărcător-descărcător? Criza de identitate ne lovește pe toți, dar nu în aceeași măsură. În timpuri zbuciumate, ca acestea pe care le trăim, cu siguranță că ultimele lucruri la care ne gândim sunt întrebările asupra propriei persoane. Trecem peste propriile mizerii și peste ale altora, cu o nesăbuită îngăduință. Nu ne gândim deloc la viitor.
Ieșit din copilărie, mult mai târziu după ce am citit povestea, când viitorul părea sigur și liniștit, deși schimonosit de comunism am aflat că Benedict Gănescu era un mare artist al româniei. Laureat al Premiului Academiei, în 1966, pentru caietul-program la spectacolul Comedia erorilor de William Shakespeare, la Teatrul Bulandra, câștigător al premiului „Ion Andreescu" al UAP, în1968 pentru grafică, - cea mai frumoasă ilustrație de carte a Editurii pentru Literatură Universală, la Gargantua și Pantagruel de François Rabelais și multe altele... Benedict Gănescu a murit în plină democrație, în august 1996, cu creionul în mână, protestând la o mizerabilă hotărâre a conducerii Uniunii Artiștilor Plastici prin care i s-a luat atelierul în care lucra de peste treizeci de ani...
Tot mai târziu, în acel viitor, aveam să aflu, deasemenea, că Charles Perrault și-a publicat prima oară poveștile in 1697. Poveștile cu Cenusareasa, Scufita Rosie, Motanul incălțat, Moțatul sau Barbă-Albastră rămân cărți referențiale, momente de întâlnire cu o mare cultură, mai ales cele ilustrate de Gustave Doré, unul dintre cei mai mari artiști ai vremii sale.
Va veni, cu siguranță și vremea în care ne vom întoarce la lectură, la cărți, la povești, o vreme când nu vom mai dori să fim salvatori ai Planetei. Și, tocmai de asta, nu pot să nu mă întreb: oare ce se va întâmpla când vor veni vremuri mai liniștite și ne vom putea privi în oglindă, întrebându-ne: „Cine este omul acesta?" Ne vom recunoaște, oare?

Octavian Hoandră