• Tweet

La Versailles, în holul oglinzilor în care se pot vedea cu ochii minții imaginile măririi și decăderii monarhiei franceze, acolo unde a fost proclamat al doilea Reich German după victoria Prusiei în războiul cu Imperiul lui Napoleon al III-lea, și unde "tigrul" Clemenceau a impus Germaniei o pace abuzivă, nu doar severă, ci și nedreaptă, la finele Primului Război Mondial, făcând astfel inevitabil cel de al Doilea Război mondial, cu continuarea acestuia în Războiul rece, urmat de unipolarismul păcii americane, azi expirate, Președintele Donald Trump, sub privirile membrilor G7, într-un gest menit a sugera măreția momentului, a semnat un Memorandum care oficial pune capăt războiului purtat fără a fi fost declarat între SUA și Iran.

Emasculații hegemoni europeni au salutat gestul, cu speranța că prin încetarea războiului din Orientul Mijlociu vor obține, la propriu și la figurat, acces la surse de energie cu prețuri rezonabile care să le permită continuarea războiului din Ucraina.

Separat, Memorandumul a fost semnat și de Președintele Iranului, care l-a prezentat poporului iranian într-o fotografie distribuită de mass media. Liderul spiritual suprem, ayatollahul Mojtaba Khameney, la rândul său, a declarat că, în ciuda unor rezerve inițiale, a decis să susțină documentul și a îndemnat poporul să fie mândru de această realizare obținută prin curajul, sacrificiul și patriotismul lui.

În acest context se pune întrebarea cine a pierdut și cine a câștigat în războiul americano-iranian, declanșat de SUA cu obiective geostrategice proprii, dar și la insistențele alter egoului său israelian, precum și care sunt efectele felului în care acesta s-a încheiat sau este preconizat să se încheie potrivit unui acord principal de voință al principalilor beligeranți?

CELE TREI RĂZBOAIE ASIATICE ALE AMERICII

În Orientul Mijlociu, SUA au dus un război triplu: i. unul explicit și direct împotriva Iranului; ii. unul implicit și direct împotriva Israelului; iii. unul implicit și indirect împotriva Chinei.

Reziliența strategică persană. În războiul cu Iranul, SUA a suferit o înfrângere strategică majoră constând în pierderea capacității sale de descurajare (de acum nimeni, și în special Iranul, nu mai crede în atotputernicia Americii și nu se mai teme să sfideze ordinele ei), precum și a capacității sale de seducție și federalizare (de acum nimeni, și în special statele arabe din Golf, nu mai crede, în asigurările Americii că îi poate oferi protecție împotriva rivalilor săi regionali ori a hegemonilor globali).
Aceasta va face toate țările Orientului Mijlociu să caute alte aranjamente de securitate în cadrul unei arhitecturi proiectate la nivel regional fără contribuții din afara regiunii. De pildă, monarhiile sunnite din Golf vor căuta soluții pentru securitate colectivă prin cooperare cu Iranul șiit, mai degrabă decât prin confruntarea cu Iranul sub umbrela promisă de SUA.

Defazajul strategic israelian. În războiul cu Israelul, SUA au obținut o victorie de etapă, care are valoare strategică, reușind să decupleze agenda americană de cea israeliană, victorie care se cere însă consolidată (une foi n'est pas coutume / o singură dată nu este un obicei) pe planul politicii interne americane, în relația dintre agenda intereselor vitale ale Americii și agenda lobby-ului israelian sionist din America.
În orice caz, înțelegând că sprijinul american necondiționat pentru agenda sionista israeliană nu mai este actual, Israelul va fi obligat, în cele din urmă, să găsească soluții la nivelul regiunii medio-orientale ca membru al acesteia, iar nu ca un alter ego, ca o întruchipare locală a SUA.

Rivalitatea strategică chineză. În războiul cu China, SUA au ajuns la o remiză strategică (consacrată la întâlnirea Trump - Xi de la Beijing) care a legitimat și ordonat rivalitatea strategică dintre ele, consacrând un G2 ca nucleu dur al unei lumi obiectiv multipolare în curs de a deveni o ordine multipolară. Conjugată cu "Pacea de la Anchorage" și cu "Parteneriatul ruso-chinez fără limite," "Pacea de la Beijing" sugerează, cel puțin pe termen mediu, viabilitatea unei viitoare ordini tripolare disciplinată de un G2+1. Aceasta conduce spre un nou status quo în Orientul Mijlociu, precum și spre o obligatorie refondare a UE (alternativa UE la refondare este dispariția).

TREPIEDUL SECURITĂȚII MEDIO-ORIENTALE...

În Orientul Mijlociu, în prezent, statele musulmane au o politică internă bazată pe învățăturile Coranului, dar o politică externă ghidată de logica realismului geopolitic, în timp ce Israelul are o politică internă de inspirație seculară, dar o politică externă bazată pe concepția Vechiului Testament. În ambele cazuri, printr-un efect de recul, politica externă influențează și mersul politicii interne. De aici rezultă că principalul pericol pentru pacea regiunii își are originea în patosul mistic care circumscrie nevoia, altminteri legitimă, de securitate a Israelului, proclamarea acesteia în termeni milenariști și mesianici devenind astfel acoperirea pentru un inacceptabil imperialism sionist cu față religioasă.

În atari condiții, securitatea și stabilitatea regională, cel puțin pentru o lungă perioadă următoare, până la integrarea Israelului într-un sistem de securitate colectivă medio-orientală, poate fi realizată numai printr-o antantă strategică între Iran, statele arabe din Golf (în special Arabia Saudită) și Turcia. China a ajutat deja, direct și indirect, explicit și implicit, la începerea normalizării relațiilor dintre acestea.

...ȘI GARANȚII LUI

Problema principală în realizarea triunghiului turco-arabo-persan, după secole de ostilitate și de dezbinare indusă de puterile globale din afara regiunii, este lipsa de încredere. Or, fără încredere nu există progres.

Lipsa încrederii face indispensabilă implicarea unor terți garanți, cu o funcție de moderare și mediere, iar nu de disciplinare și arbitrare care, spre deosebire de vechile superputeri militarizate și militariste ale Războiului Rece, să intervină nu prin capacitatea de a sancționa, ci prin aceea de a stimula, nu prin reglarea din afară a raportului de forțe între actorii regionali și înarmarea selectivă și discriminatorie a acestora, ci prin implicarea lor în proiecte comune de dezvoltare bazate pe solidaritatea intereselor lor, nu prin teroarea indusă de inegalitatea nivelurilor de putere, ci prin armonia generată de egalitatea nivelurilor de dezvoltare și cea a dotării cu instrumentele dezvoltării, nu prin îndoctrinare, dominare și arbitrare, ci prin comunicare, concertare și cooperare. O asemenea abordare poate caracteriza o putere continentală tradițional neexpansionistă, legitimistă, nemilitaristă și conservatoare precum China (China a fost conservatoare și confucianistă chiar și în vremea revoluției comuniste), iar nu una maritimă, tradițional expansionistă și militaristă, precum SUA.

MULTIPOLARISMUL ORIENTAL ÎN CĂUTAREA ORDIINII GLOBALE POSTAMERICANE

În consonanță cu evoluțiile la nivel mondial, conflictul armat amorsat imprudent de SUA în Orientul Mijlociu a pus capăt ordinii construite și dominate de America, pe ruinele acesteia apărând o lume multipolară. O atare realitate cere și o ordine multipolară. Aceasta nu se poate naște decât prin consensul membrilor comunității internaționale.

Iranul a suferit serioase lovituri tactice în acest război, dar a dobândit o mare victorie strategică în măsură a-l readuce în poziția de putere regională de prim rang.

Aceasta, însă, într-un context internațional nou pe care nu îl poate ignora și care, oferindu-i beneficiul solidarității îi cere și chiar îi impune evitarea oricăror tentații hegemonice. Cât timp va rămâne în acest cadru (structurat, printre altele, de BRICS), nu vor fi motive să genereze temeri altor puteri regionale, mai mari sau mai mici. Tocmai de aceea, puterile cu pricina vor fi interesate să mențină cadrul multilateral respectiv, care va ordona și stabiliza mișcarea tuturor membrilor săi oferindu-le securitatea colectivă.

În consecință, reabilitarea puterii persane nu va duce la un neo-imperialism persan care să stimuleze alianțe anti-iraniene între monarhiile arabe din Golf și Israel, sub umbrela unor noi tratate abrahamice. Dimpotrivă, cauza palestiniană va fi redescoperită și revalorificată ca un suport al federalizării actorilor regionali pentru o geopolitică coerentă având ca obiect disciplinarea Israelului și alinierea lui la nevoile securitare ale regiunii medio-orientale.

ISRAELUL ÎNTRE SECURITATEA PRIN DOMINARE ȘI SECURITATEA PRIN INTEGRARE

Orice mișcare va face de acum încolo Israelul nu va fi citită în cheia preocupărilor pentru anihilarea amenințărilor existențiale la adresa sa, ci în aceea a proiectului Marelui Israel de la Nil la Eufrat. Un proiect care amenință întregul echilibru de putere regional, ostilizând toate țările direct vizate, precum și Turcia neo-otomană sau Pakistanul nuclear, și unindu-le în efortul nu de a distruge Israelul, căci și el este necesar în construcția ordinii regionale, ci de a-l transforma într-un jucător al acestei ordini, respectuos cu regulile ei.

Chiar dacă agenda israeliană în războiul cu Iranul, Siria, Libanul sau Yemenul, precum și, deocamdată doar la nivel retoric, cu Turcia, a fost diferită de cea medio-orientală americană, înfrângerea strategică a combatantului principal, atrage și înfrângerea strategică a accesoriului său israelian în raport cu Iranul și celelalte state arabe.

Fapt este că Israelul a pierdut și războiul cu Iranul și cel cu SUA. Lumea arabă (inclusiv Egiptul și poate chiar Iordania) nu va întârzia să savureze mult așteptatul moment al acestui decont.

Chiar dacă Israelul spune că pacea negociată de Trump nu îl privește, încercând să se autonomizeze în raport cu logica strategiei americane, cu certitudine înfrângerea lui Trump îl implică.

În acest context, statul palestinian, separat sau integrat într-o formulă dualistă ori confederală, care în "era Nethanyahu" a fost văzut ca o amenințare ereditară la adresa existenței Israelului, ar putea deveni salvarea acestuia.

DONALD TRUMP: ÎNVINSUL ÎNVINGĂTOR?

Mulți îl acuză pe Președintele Trump pentru înfrângerea strategică suferită, consecutivă intervenției militare în Iran fără obiective clare sau cu obiective nerealiste și nerealizabile.

A suferit însă administrația Trump, cu adevărat, o asemenea înfrângere? Care Americă a fost înfrântă strategic în Orientul Mijlociu?

Sunt victorii care fac cât o înfrângere și înfrângeri care fac cât o victorie.

Pierzând în confruntarea cu Iranul, Trump a învins instinctele imperiale exclusiviste americane, potențate de narcisism și de un periculos complex de superioritate care fac SUA să se cramponeze de statutul de superputere globală pentru care nu mai are argumente, pretinzând în continuare zadarnic privilegiile aferente și rezistând la nașterea unei ordini mondiale post americane, deși doar în contextul acesteia, alături de alți jucători globali, America ar putea redeveni măreață.

În acest sens, înfrângerea unei Americi legate de un trecut mort reprezintă victoria Americii unui viitor posibil.

Pentru a se trezi la realitate și a înțelege că ceea ce îi pare a fi inacceptabil este, de fapt, inevitabil, SUA avea nevoie să piardă un război. Oare Donald Trump a calculat să îi ofere această înfrângere revelatoare și izbăvitoare într-o confruntare cu Iranul, mai bine decât în una catastrofală (și cu adevărat nucleară) cu Rusia sau China?

În orice caz, observăm că mugurii unei noi ordini mondiale răsar în Lumea foarte veche, acolo unde au fost izvoarele istoriei, iar nu în Lumea Nouă. Măreția Lumii Noi apune odată cu întoarcerea civilizației umane, în drumul ei către vest, la originile ei răsăritene. Redobândirea acelei măreții depinde nu de tenacitatea opoziției față de emergența noii ordini din antice rădăcini, ci de înțelepciunea asocierii la ridicarea ei.

De aceea înfrângerea Americii în Iran ar putea avea, pe termen lung, valoarea unei victorii. O victorie nu împotriva Iranului sau a Chinei, ci împotriva propriilor obsesii dominatoare și frivolității senile a unui imperiu muribund.

Adrian Severin