• Tweet

Motto: „Nu-i loc de mine, mă tot aflu-n calea/acelora ce merg spre monumente,/mă vor călca-n picioare, mă vor tunde,/mă vor ceda-nscenării indecente.” A.P.

Aud, de la cunoscuții care urmăresc paginile de știri, că niște oameni aflați în funcții trecătoare au întreprins demersuri oficiale pentru ca bustul lui Adrian Păunescu, bustul tatei, să fie scos, aproape de urgență, din Grădina Icoanei din centrul Bucureștilor, unde a fost amplasat acum mai bine de paisprezece ani, de aceia care au vrut să îi aducă, post-mortem, recunoașterea pe care era evident că o merita. Și mă întreabă lumea: e adevărat? Cum e posibil așa ceva? Până unde se va merge cu batjocorirea marilor noștri scriitori? A acelora care ar putea salva o fărâmă din marea cetate uzată?

Bun, prin urmare, la mai bine de cincisprezece ani de când Adrian Păunescu nu mai poate scrie, spune, „instiga” la nimic, la mai bine de paisprezece ani de când bustul lui e și în Gradina Icoanei din Capitală – pentru că nu este acesta singura statuie a tatei, în țară există atât de multe alte omagieri, în piețe publice, în văzul celor care cresc cu ochii către cei care ne-au învățat ieri atâtea –, apare următoarea veste, din partea unui Institut care, se pare, vrea să îi apere pe aceia care au avut de suferit în epoca de dinainte de 1989 și care afirmă că „omagierea în spațiul public a unei persoane care a avut un rol important în promovarea propagandei regimului comunist și a cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu este incompatibilă cu respectul datorat memoriei victimelor dictaturii comuniste”.

Dar cu ce se ocupă, de fapt, acest IICCMER? O structură guvernamentală înfiinţată în 2005 şi aflată în coordonarea Prim-Ministrului României. Azi, a domnului Ilie Bolojan. Îmi amintesc, dacă tot a venit vorba, aproape cu bucurie, de clipa în care, în aprilie 2026, adică acum mai puțin de trei luni, aflându-mă cu standul Librăriei A. Păunescu la Oradea, cu poezia lui Păunescu adică, în Piața Mare din oraș, Ilie Bolojan s-a oprit respectuos în fața cărților tatei, ba chiar a răsfoit cu ochii titlurile și, salutându-mă și întinzându-mi mâna, și-a continuat plimbarea prin târgul de carte. Ce să vedeți, nu mi-a dărâmat standul!

La fel cum nimeni din Cluj-Napoca, Sibiu, Brașov, Iași, București, Craiova și multe alte orașe din țară, nu m-a desființat de pe la târgurile de carte pe unde m-am dus să îi ajut pe cei mici, copiii de azi, oamenii mari de mâine, să afle cine e A.P. și cu ce s-a ocupat în anii lui cei mai activi. Și în cei de după. Nu m-a desființat nimeni, nu a protestat careva, cu excepția unui domn, liicea...nu-mai-știu-cum care, văzând bannerul cu chipul și versul tatei, a întrebat nervos organizatorii târgului: ce înseamnă asta?, făcând presiuni asupra acestora pentru un răspuns... rapid. Printre altele, înseamnă libertatea de opinie, de cuvânt, înseamnă dreptul la diversitate și la alegere, înseamnă idealurile pentru care au murit atâția în 1989, în amintirea cărora vă prefaceți acum că luptați, ca să vă mascați frustrări, neajunsuri, drame personale!

Revenind la ceea ce face astăzi un institut plătit din banii noștri care, se presupune, lucrează pentru stat, pentru România, pentru țară, pentru oamenii ei. Bustul din Grădina Icoanei, din București, reprezentându-l pe poetul Adrian Păunescu, ar „putea contribui la perpetuarea unor percepții nostalgice asupra regimului comunist”. Vorbim despre singurul om care, în timpul regimului comunist, a avut curajul să construiască, pentru cei care aveau atâta nevoie de aer, un Cenaclu care i-a învățat pe tineri poezie, care i-a legat de Beatles, de AC/DC, de Bob Dylan, de Joan Baez și de atâția alți artiști pe care granițele îi țineau dintotdeauna prea departe. 

Vorbim despre un poet și un om de cultură care, după 1985, a fost interzis peste tot, a fost dat afară de la ziarul pe care îl conducea, a rămas fără orice fel de activitate publică, supraviețuind din dragostea oamenilor mulți, care mereu i-au ținut partea. Vorbim de același poet care a scris – cităm din memorie, doar spre aducere aminte, în 1983, cântec interzis imediat după lansare – „N-avem apă în ţevi, nici căldură-n odăi,/Anii vin minunaţi şi-apoi sunt tot mai răi,/Noi, pe-aici pe pământ, prinşi de noile chingi,/Mai minţim că-i grozav şi mai spunem lozinci.//Tot ce e n-a mai fost, ce va fi s-a pornit,/Tot ce e, e cum e, dar mai mult e cumplit/Şi ce vise aveam în proiectul faimos,/Visteria e goală de sus până jos.// Pe planetă apar mafioţi şi irozi,/Şi se stă insistent la puternice cozi,/ Despre zahăr ulei, despre carne, nimic,/Iar pe străzi sunt recolte de lozuri în plic.” Sau, în 1980: „Zâmbiţi, soldaţi, e ceasul învierii,/copiii, drepţi, din mumele lor sar,/reglementar să îşi salute ofiţerii,/în acest veac ploios şi militar.” Sau, chiar în 1987 : „ Şi-ntr-adevăr, conduce excepţional,/E cel mai bun, strigăm toţi,/Dar ne e foame,/Pentru că n-am mai oprit de mult,/Şi-avem nevoie şi noi/De pâine, de apă, de un răgaz,/Probabil c-am început să-l şi enervăm/Cu mofturile noastre,/Setea, foamea, somnul,/Geamurile autobuzului nu mai există de mult,/Pe ele au sărit cei ce n-au mai putut suporta,/Uşile au ruginit şi nu se mai deschid,/Şi şoferul conduce autobuzul/Din ce în ce mai nervos,/A început să facă şi accidente,/Stau şi el şi nevastă-sa cu mâinile pe volan,/Marile piscuri îi cheamă,/Mai e puţin combustibil,/Am intrat pe un fel de linie ferată,/Vecină cu drumul,/După ce ni s-au spart cauciucurile/Şi după ce şoferul a dărâmat/Cu lovituri de autobuz/Case şi biserici,/Sate şi oraşe,/Începem să coborâm,/Şi bineînţeles că viteza creşte.//Aşa e la orice coborâre,/Viteza creşte,/Nu mai e nimeni în autobuz,/Unii au murit,/Alţii au fugit,/Alţii ne-am uscat de foame şi de sete,/Alţii am îngheţat de frig,/Muntele e tot mai departe,/Dar autobuzul coboară/Halucinând pe linia moartă/De cale ferată,/Şi numai ei doi,/Şoferul şi nevastă-sa,/În cabina blindată,/Se uită doar înainte,/Nu mai ştiu pe cine conduc şi unde se duc,/Şi de ce tac toţi pasagerii/Şi de ce se merge cu viteza prăbuşirii,/Când excursia începuse atât de frumos/Către Marele Munte.”

Despre el vorbiți? Pe el vreți să îl dărâmați? Și începeți cu bustul din București? De ce nu, la întâmplarea zarului, cu bustul de pe Aleea Scriitorilor din Alba Iulia sau din Chișinău sau din Craiova sau din Dumbrăveni sau din Bârca sau din Herculane sau din Boldu sau din Mizil sau de prin alt colț al țării unde oamenii au decis să toarne în bronz dragostea, recunoștința față de un mare poet și uriaș om al țării? 

De ce nu se pornește și de la școlile care îi poartă numele? Da, sunt copii care învață la Școli „Adrian Păunescu”, care au pe carnetul de note numele lui! Își amintesc și acei copii de Ceaușescu? Sunt și ei viitori nostalgici ai comunismului? Vor dori să stea la cozi de pâine, de ulei, de carne, pentru că îi cântă „Nebunul de alb”, pentru că îi iubesc „Pământul, deocamdată” prin tabere și prin săptămânile altfel? 

De ce nu schimbați punctele cardinale ale orașelor, comunelor, satelor în care există o „Stradă Adrian Păunescu”? Să n-o mai luăm pe-acolo niciodată!

Domnilor, stimați oameni care au în mâini instituții de prestigiu, nu mai bine ați construi ceva durabil? Sau măcar ceva provizoriu? Că văd că vă ocupați cu fel de fel de cereri privind demolări, interziceri, scoateri de pe hartă! Vă place doar mersul înapoi, tocmai dumneavoastră, progresiști, oameni ai lumii evoluate, care v-ați născut direct din pântec străin și vreți cu tot dinadinsul să ștergeți orice urmă de românism din calendarele zilelor de mâine, din reperele acelora pe care îi formăm?

Vă enervează, la aproape șaisprezece ani de când nu mai e pe aici, că pe Adrian Păunescu devenit bust îl văd copiii voștri, din drum spre școală, când se opresc în Parcul Icoanei, alături de copiii noștri care, învățându-i poezia, încep să îl înțeleagă și continuă să îl iubească, deși nu l-au cunoscut?

Vă mai deranjează și că poezia lui e căutată, că are o Librărie doar a lui, că e pe la târgurile de carte, cu semnalele lui de alarmă, date cu mult în avans, pentru avalanșa care ne consumă și ne tale din orice fel de intenție de zbor?

Vă irită că are urmași care îl iubesc și îl apără? Că se umple Sala Palatului, din același București, an de an, cu un Cenaclu Flacăra valabil, de identitate și de substanță, cu artiști tineri și experimentați care aleg să fie alături în mari bătălii pentru viitorul cultural al țării? Că există un turneu național, pentru al treilea an la rând, al unui concert de folk și poezie, purtând pe umeri, în sânge și în minte, o poezie a tatei: „Noaptea de-a fi om”, care crește, de la un spectacol la altul și care reamintește oamenilor care e forța poeziei? Că revista lui, „Flacăra lui Adrian Păunescu”, publicație lunară azi, continuă să ardă și să deschidă minți, bucurându-se de ceea ce prea puțini mai au, de libertatea de opinie: „Eu cred că un om liber e mai puternic decât un om înarmat!”, spunea tot el...

Că, în general, indiferent de pe ce aripă ai prinde zborul, numele Păunescu încă mai are însemnătate?

Și ce veți face? Veți merge către fel de fel de comisii pentru a le convinge cu privire la ce? De care „crimă a comunismului” e vinovat Adrian Păunescu? De crima de a crede că se poate schimba ceva prin curaj? De crima de a înțelege drama omului de rând, care n-are cum să se apere singur? De crima de a lupta pentru cei mulți când ei, cei mai puternici, uită să se uite către aceia care le-au încredințat cârma? De crima de a scrie, când așa-zișii disidenți de azi tăceau, dar... îl venerau pe Lenin – Soldatul acela sunt eu? De crima de a gândi, de a apăra adevăruri istorice?

Da, da, e evident că da. De aceea, tata nu e în programa școlară. Acesta e motivul pentru care copiii nu îl studiază în școli. E trecut, cel mult, la etcetera. Pentru că vă e frică de el. „Eu și mort voi fi mai puternic decât dușmanii mei vii”, spunea chiar poetul, în alte adevăruri înțelese de dinainte să se întâmple. 

Vă scriu în noapte, după o întâlnire superbă în județul Prahova, cu zeci de copii care știu pe dinafară versuri de Adrian Păunescu. Și după ce un om al satului mi-a spus, auzind că niște oameni de pe la București propun să i se scoată bustul dintr-un parc al orașului: Aduceți-l aici, la noi în curte! Da, acesta e Păunescu! Și nu îl veți scoate din inima oamenilor! Nici dacă îi dărmați mii de statui! Nu îl veți șterge din biserici pe care le-a ctitorit, din conștiințe, din faptele atât de bune pe care le-a făcut, salvându-i pe oameni de la dezastru, de la moarte, de la mari boli, de la mari focuri pe care nu le-ar mai fi stins nimeni!

E Adrian Păunescu! Credeți că vă vor băga în seamă cei de pe la primăriile de azi care au, totuși, obligația de a vedea adevărul? Credeți că riscă cineva să cedeze la presiuni mediocre, privind dărmarea de statui, când faptele lui vorbesc atât de clar, când poezia lui e valabilă și azi, când există dovezi care demontează imediat argumentațiile puerile care vin pe deasupra semnăturii de pe te miri ce alte cereri? Credeți că aveți vreo șansă să învingeți ceea ce mii și mii de oameni ne declară, la drumurile prin țară: dorul și dragostea de Adrian Păunescu? Și nevoia de el, în vremurile cețoase de azi, în care ni se stinge lumina la semnalul potrivit? 

Nici milă nu îmi mai e. Nici frică. Eu știu cine a fost, eu aflu, cu fiecare drum prin România pe care o vreți a altora, cine e tata. Și, din întâmplare, știu cine sunteți dumneavoastră. Și cât suntem noi, ceilalți, de puternici. 

V-aș îndemna să distribuiți această scrisoare. Pentru că știu că nu vorbesc singură, deși îmi port, fără încetare, ochii albaștri către cerul plin de ochi albaștri. V-aș îndemna. Dar e noapte. Probabil dormiți. Prea multă noapte. 

Ana-Maria Păunescu