Pe când fotbalul n-avea nevoie de arbitru...

• Tweet

S-au strâns, odată, pe un teren de fotbal, 22 de băieți. Și s-au pus pe joc. Jar mâncau! Aveau chef, arau tot terenul, de la o poartă la alta. Nu se faultau intenționat, iar când se întâmpla, autorul faultului lua singur mingea și, strângându-i mâna, i-o dădea adversarului, să bată lovitura. Și când era henț recunoșteau singuri împricinații, iar dacă balonul trecea cu mai mult de jumătatea circumferinței peste linia de tușă îl lăsau în aut. N-aveau, așadar, nevoie de arbitru.

Spectatorii, în număr mare pe-atunci, erau tare fericiți. Vedeau fotbal adevărat, cu faze frumoase, cu goluri multe... Treptat însă, dorința de victorie, vanitatea care începuse să se insinueze în mințile celor mai aplaudați de tribune, a făcut să se mai dilueze acel fair-play de la început. Și-au dat seama că le-ar trebui un arbitru, ca să judece, nepărtinitor, pricinile apărute: fundașul atinsese mai întâi mingea, și ulterior se împiedicase atacantul advers de gheata lui; mâna apărătorului care deviase mingea în propriul careu era lipită de corp, deci nu fusese henț... și alte astfel de faze cu care începuseră să nu mai cadă de acord adversarii. Arbitrul, îmbrăcat în negru, ca să nu-i deruteze pe jucători, nici nu se prea vedea. Apărea doar când se ivea vreo fază în care chiar era nevoie de părerea lui neutră. Cu ofsaidul îi era mai greu, căci nu putea străbate terenul de la o poartă la alta mai repede decât se schimba sensul jocului. Iar băieții învățaseră pasele lungi...

Și-a luat atunci doi asistenți, pe care i-a așezat pe laturile terenului, după liniile de tușă. Ei n-aveau fluier, ca el, să oprească jocul la vreo încălcare de regulament, îi făceau lui semn, fluturând un steag, dacă vedeau ceva în neregulă. Dar au venit șuturile năpraznice: bară transversală, urmată de minge căzută după linia porții, dar ieșită apoi în teren, și respinsă repede de fundași. O echipă se bucura de gol, cealaltă contesta, arătând mingea trimisă, hăt, în tribune. La televizor se vedea golul, pe teren însă niciun arbitru nu putuse observa dacă mingea cazuse în poartă sau în fața ei.

Atunci s-a mai pus un arbitru și un televizor pe margine. Biletele la meci s-au scumpit, căci trebuiau plătiți mai mulți arbitri acum. Plus televizorul. Nu toți spectatorii își mai permiteau un bilet, așa că în tribune mai rămâneau și locuri goale. Unii dintre băieți se cam săturaseră, și parcă nu-și mai dădeau duhul pe teren, fugind după minge. La faulturi nu prea le venea să se mai ridice de jos, la auturi trageau de timp cu repunerea balonului în joc. Și nici arbitrii nu se mai mulțumeau cu rolul de la început. Se implicau de-acum emoțional, și poate nu numai. Începuseră să se creadă parte a uneia dintre echipe, și chiar dacă nu dădeau și ei goluri, făceau în așa fel să de dea. Sau să nu se numere cele date de adversari. Jucătorii nu se mai ajutau unii pe alții să se ridice de pe jos când cădeau. Pe furiș, câte unii, înțeleși cu adversarii, mai băgau gol și în propria poartă. Și se alerga din ce în ce mai puțin. Treptat, oboseala a devenit stăpână pe întregul teren de joc. Unii s-au lăsat. Nici nu se mai putea juca 11 la 11. Au făcut echipe mai mici. Dar cum arbitri nici ei nu prea mai puteau ține pasul de colo-colo (îmbătrâniseră, se-ngrășaseră, dar nu voiau să renunțe) și-au lărgit echipa.

Pe lângă "rezerva" care apăruse de mult pe statele de plată, au mai angajat alți patru, câte unul în spatele porților și ceilalți doi responsabili pe câte-o jumătate de teren. "Centralul" era șeful tuturor, și nu mai părăsea cercul de la mijlocul terenului. Le dăduse fluiere și responsabililor cu jumătățile, și deja spectatorii, rămași din ce în ce mai puțini, nu mai știau cine, ce și de unde fluieră. Drept care au început să fluiere și ei. Când jucătorii, rămași doar 7 la 7, și-au dat seama că nu mai sunt în stare să parcurgă terenul de la o poartă la alta timp de 90 de minute, au propus fie să se reducă suprafața de joc la jumătate, fie să se joace doar 45 de minute. Nu știu cum s-a votat, dar "fie" și "fie" a devenit "și, și". Arbitrii au avut și ei revendicările lor. Peste tot se trecuse la digitalizare, așa că se rămăsese cam în urmă cu sistemul VAR. S-au pus camere peste tot, și s-a înființat un întreg departament de monitorizare a jocului, cu șefi de birouri în subordonare, iar, în curând, pentru că fotbalul era fenomen național, s-a numit și un secretar de stat peste arbitri. N-aveau ce face toți pe-acolo, dar pentru că tot se înființase posturi, și-au mai băgat, pe pile, din rude. Nu trebuia neapărat să știi regulamentul, căci, lucrându-se și de-acasă, în online, puteai intra repede pe Google dacă te încurcai pe undeva.

Pe o jumătate de teren era mai ușor de alergat pentru cei 12 fotbaliști rămași. La portar se renunțase, căci în locul porții se instalase un stâlp, pe care, dacă îl loveai cu mingea, se punea gol. Terenul era mai mic, dar se aglomerase cu noii arbitri angajați. Se permise ca și tușierii, și centralii să-și mai ia câte un asistent. Mulți își aleseseră asistente. Care de care mai frumoase, drept care camerele televiziunilor le vizau mai mult pe ele decât pe fotbaliști. Mai rămăseseră pe la peluze spectatori, dintre cei veniți la stadion mai mult pentru spart semințe decât pentru fotbal. Restul luaseră trenurile și plecaseră să vadă alte meciuri, pentru că, treptat-treptat, ajunseseră să nu mai înțeleagă nimic.

Arbitrii nu mai erau de mult îmbrăcați în negru, iar mai nou nici nu mai voiau să poarte același echipament toți. Era un curcubeu de culori pe teren. Nici pe asistente nu le mai puteai deosebi foarte bine, nu pentru că unele purtau pantaloni, ci pentru că, dintre arbitri, se îmbracau unii în fuste și își mai și dădeau cu ruj. Văzând atâta libertate, și cei 4 jucători rămași de fiecare echipă au cerut drepturi egale. Ei se știau între ei când își pasau, chiar dacă nu purtau același echipament, dar spectatorii, uneori, vedeau pase la adversar și fluierau. Nici comentatorii televiziunilor nu-i mai deslușeau bine pe jucători, drept care primeau la începutul fiecărei partide un desfășurător cu ce trebuie să comenteze, indiferent de ce se întâmpla în teren, unde, deși se ajunsese la formula doi la doi, era plin de arbitri, încât un ac dacă aruncai în sus n-ar fi căzut pe gazon. De fapt, nici nu mai era gazon. Se tocise până la glod.

Când ploua, îți rămâneau crampoanele în nămol. S-a vrut mutarea pe jumătatea de teren la care se renunțase, dar n-a mai fost posibil, că deja se construise un Mall acolo. La pauză, pâlcul de spectatori dădea o fugă la Mall să ia bere pe caiet. De fapt, băgai cardul în POS și îți alimentai contul de datorii cu o alta nouă. Tot din împrumuturi se plăteau și arbitrii, al căror număr nu-l mai știa nimeni. Ultimul lucru consemnat în cronica din care n-am putut afla nici măcar cât a fost scorul făcea referire la faptul că ultimii doi jucători rămași pe teren (amândoi din aceeași echipă, nu știm cum s-a întâmplat), văzând că de la puzderia de arbitri ai partidei nu vine nicio soluție pentru a înlocui mingea spartă într-un cui din stâlpul de gol, lăsat nebătut de un meșter doct, au decis să plece la vestiare înainte de fluierul final. N-au găsit niciun vestiar, că nu mai era. Se închiriase unei firme care nu mai avea spațiu unde să-și depoziteze deșeurile. Așa că au urcat și ei în tribune, pierzându-se printre spectatorii care se uitau în continuare la meci...

Inocentiu Voinea