Politica externă a lui Klaus Iohannis şi a lui Florin Cîţu

Postat la: 27.02.2021 |

Politica externă a lui Klaus Iohannis şi a lui Florin Cîţu

România, preşedintele Klaus Iohannis (el are prerogativa constituţională), prim-ministrul Florin Cîţu, ministrul de Externe Bogdan Aurescu au rechemat 23 de ambasadori (de la Berlin, Washington, Viena, Berna, Varşovia, Vatican, Tokyo, Pretoria, Seul, Astana etc.), asta după ce Klaus Iohannis rechemase la finele anului trecut alţi 26 de ambasadori (Moscova, Budapesta, Londra, New Delhi, Ottawa etc.). Deja în 2016 Iohannis rechemase de la post peste 30 de ambasadori din cei vreo 100 câţi avem (cu consulate şi organizaţii internaţionale cu tot).

Practicile sunt cunoscute : „În momentul în care informaţia a apărut în presă, direcţiile de resort din MAE nici măcar nu fuseseră anunţate despre deciziile preşedintelui. Singura comunicare pe care unii ambasadori au avut-o între momentul difuzării informaţiei în presă şi întoarcerea acasă a fost documentul administrativ prin care era anunţată data-limită a revenirii în ţară. Nu a existat nicio comunicare cu instituţia Preşedintelui României" (dw.com/ro/ziare.com, 16.07.2019).

Încă un heirup sau două şi îi recheamă stahanovist pe toţi. La urma urmei, de ce avem în 2021 atâţia ambasadori şi atâţia diplomaţi ? Dacă tot nu mai avem nici o politică externă, de ce mai întreţinem atâtea ambasade inutile ? Şi de ce avem un minister de Externe supraponderal ? La fel cum avem şi servicii secrete supranumerice, pe lângă un minister de Interne mamut ? Şi, desigur, avem şi cei mai mulţi generali din Europa, dacă nu cumva din lume. Un stat obez pe umerii unei populaţii sărace şi care nu face decât să se împuţineze. Mai ales prin emigrare în masă. Cifrele reale nu sunt cunoscute pentru că ultimul recensământ a fost un rateu jalnic, ruşinos. E limpede însă că listele electorale sunt mult mai bogate decât realitatea din teren.

Se trăieşte bine în ambasadele României ? Se trăieşte excelent, mai ales când nu ai mai nimic de făcut. Mese, cocteiluri, întâlniri fantomatice. Dar secretul vieţii în ambasade e bine păstrat. Nu trebuie vorbit despre asemenea lucruri. Câţi dintre ambasadorii şi diplomaţii noştri se pricep la economie şi comerţ (dincolo de diplome dubioase) şi ce beneficii aduc ei ţării care-i întreţine gras până la moarte ?

România nu mai are o adevărată politică externă de pe vremea lui Nicolae Titulescu (înainte de 1940), pe care-l tot pomenim, dar Ministerul de Externe şi ambasadele nu au făcut decât să crească şi să înflorească, după binecunoscutele legi cancerigene ale organismelor birocratice. Pe când o discuţie deschisă şi sinceră despre politica externă a României ? Şi, în particular, care e politica externă a lui Klaus Iohannis alta decât cea de numiri şi rechemări ? Klaus Iohannis e „cuierul", „ficusul" cui ? Al SIE sau al unei puteri străine ? E la fel de consistentă politica externă a aceluiaşi Klaus Iohannis ca politica internă pe care o cunosc deja bine toţi românii ?

Interesează doar rotirea „cadrelor" între Berlin, Washington, Viena, Paris, SRI, SIE, Londra, postul de ministru de Externe, sau ar trebui să avem şi nişte rapoarte de activitate, nişte justificări ale cheltuirii banilor publici ? Ambasadele României ar trebui să lucreze şi pentru România, pe lângă ajutorul „graţios" acordat partenerilor noştri mai mari ? Nu ar trebui comasate în continuare ambasade care nu ne mai sunt de nici un folos economic ? Pentru că de vreun interes politic nu mai poate fi vorba, suntem în UE şi în NATO, şi politica noastră externă o decid alţii pentru noi.

Cât de gravă e deprofesionalizarea care a lovit ministerul de Externe în ultimii 30 de ani capitalişti ? S-a schimbat ceva de pe vremea Uniunii Sovietice frăţeşti în afară de schimbarea taberei ? Dacă le citeşti CV-urile măreţilor noştri ambasadori, în frunte cu actualul lor ministru, te cruceşti de câte titluri, doctorate, diplome (unele false ?) au onorabilii. De ce atunci nu avem nici o ştire despre activitatea lor (economică în primul rând !), ca să nu mai vorbim iarăşi de politica externă a ţării noastre ? De ce sunt ei atât de absenţi în afara momentelor festive (specialitatea casei), atât de nuli ? În cap cu preşedintele şi cu prim-ministrul lor, fireşte.

Acum, când lumea se schimbă brutal, noi, românii, dintre ultimii veniţi în NATO şi în UE, avem dreptul să ne punem şi nişte întrebări în legătură cu aceste minunate asocieri ? Sau doar Statul Profund, moştenit de la asocierea forţată cu sovieticii, şi-a salvat pielea prin integrarea în NATO şi în UE, şi asta ar trebui să-i mulţumească pe toţi urmaşii daco-romanilor, ai lui Attila şi ai Sf. Ştefan, şi ai numeroasei minorităţi rome ?

România are voie să aibă relaţii normale şi, mai ales, să facă negoţ cu China, Rusia şi India, sau aceste drepturi sunt rezervate doar partenerilor noştri majori, SUA, Germania, Franţa, Marea Britanie ? Ce gândesc ambasadorii noştri despre asemenea „chestiuni", ce instrucţiuni au primit şi ce gândesc, dacă totuşi gândesc ceva, despre aceleaşi „chestiuni" preşedintele, primul-ministru şi ministrul de Externe ? Am aruncat la gunoi lunga experienţă, inclusiv din timpul comunismului, de interconectare multiplă cu Rusia şi China ? De ce ? În folosul cui ?

Pe scurt, ştie cineva în România care e politica externă a lui Klaus Iohannis şi a lui Florin Cîţu ? Poate avem dreptul să aflăm şi noi. Şi nu în binecunoscuta şi găunoasa limbă de lemn, nu în cultul secretului bolnăvicios.

Petru Romosan

loading...
PUTETI CITI SI...

Politica externă a lui Klaus Iohannis şi a lui Florin Cîţu

Postat la: 27.02.2021 |

0

România, preşedintele Klaus Iohannis (el are prerogativa constituţională), prim-ministrul Florin Cîţu, ministrul de Externe Bogdan Aurescu au rechemat 23 de ambasadori (de la Berlin, Washington, Viena, Berna, Varşovia, Vatican, Tokyo, Pretoria, Seul, Astana etc.), asta după ce Klaus Iohannis rechemase la finele anului trecut alţi 26 de ambasadori (Moscova, Budapesta, Londra, New Delhi, Ottawa etc.). Deja în 2016 Iohannis rechemase de la post peste 30 de ambasadori din cei vreo 100 câţi avem (cu consulate şi organizaţii internaţionale cu tot).

Practicile sunt cunoscute : „În momentul în care informaţia a apărut în presă, direcţiile de resort din MAE nici măcar nu fuseseră anunţate despre deciziile preşedintelui. Singura comunicare pe care unii ambasadori au avut-o între momentul difuzării informaţiei în presă şi întoarcerea acasă a fost documentul administrativ prin care era anunţată data-limită a revenirii în ţară. Nu a existat nicio comunicare cu instituţia Preşedintelui României" (dw.com/ro/ziare.com, 16.07.2019).

Încă un heirup sau două şi îi recheamă stahanovist pe toţi. La urma urmei, de ce avem în 2021 atâţia ambasadori şi atâţia diplomaţi ? Dacă tot nu mai avem nici o politică externă, de ce mai întreţinem atâtea ambasade inutile ? Şi de ce avem un minister de Externe supraponderal ? La fel cum avem şi servicii secrete supranumerice, pe lângă un minister de Interne mamut ? Şi, desigur, avem şi cei mai mulţi generali din Europa, dacă nu cumva din lume. Un stat obez pe umerii unei populaţii sărace şi care nu face decât să se împuţineze. Mai ales prin emigrare în masă. Cifrele reale nu sunt cunoscute pentru că ultimul recensământ a fost un rateu jalnic, ruşinos. E limpede însă că listele electorale sunt mult mai bogate decât realitatea din teren.

Se trăieşte bine în ambasadele României ? Se trăieşte excelent, mai ales când nu ai mai nimic de făcut. Mese, cocteiluri, întâlniri fantomatice. Dar secretul vieţii în ambasade e bine păstrat. Nu trebuie vorbit despre asemenea lucruri. Câţi dintre ambasadorii şi diplomaţii noştri se pricep la economie şi comerţ (dincolo de diplome dubioase) şi ce beneficii aduc ei ţării care-i întreţine gras până la moarte ?

România nu mai are o adevărată politică externă de pe vremea lui Nicolae Titulescu (înainte de 1940), pe care-l tot pomenim, dar Ministerul de Externe şi ambasadele nu au făcut decât să crească şi să înflorească, după binecunoscutele legi cancerigene ale organismelor birocratice. Pe când o discuţie deschisă şi sinceră despre politica externă a României ? Şi, în particular, care e politica externă a lui Klaus Iohannis alta decât cea de numiri şi rechemări ? Klaus Iohannis e „cuierul", „ficusul" cui ? Al SIE sau al unei puteri străine ? E la fel de consistentă politica externă a aceluiaşi Klaus Iohannis ca politica internă pe care o cunosc deja bine toţi românii ?

Interesează doar rotirea „cadrelor" între Berlin, Washington, Viena, Paris, SRI, SIE, Londra, postul de ministru de Externe, sau ar trebui să avem şi nişte rapoarte de activitate, nişte justificări ale cheltuirii banilor publici ? Ambasadele României ar trebui să lucreze şi pentru România, pe lângă ajutorul „graţios" acordat partenerilor noştri mai mari ? Nu ar trebui comasate în continuare ambasade care nu ne mai sunt de nici un folos economic ? Pentru că de vreun interes politic nu mai poate fi vorba, suntem în UE şi în NATO, şi politica noastră externă o decid alţii pentru noi.

Cât de gravă e deprofesionalizarea care a lovit ministerul de Externe în ultimii 30 de ani capitalişti ? S-a schimbat ceva de pe vremea Uniunii Sovietice frăţeşti în afară de schimbarea taberei ? Dacă le citeşti CV-urile măreţilor noştri ambasadori, în frunte cu actualul lor ministru, te cruceşti de câte titluri, doctorate, diplome (unele false ?) au onorabilii. De ce atunci nu avem nici o ştire despre activitatea lor (economică în primul rând !), ca să nu mai vorbim iarăşi de politica externă a ţării noastre ? De ce sunt ei atât de absenţi în afara momentelor festive (specialitatea casei), atât de nuli ? În cap cu preşedintele şi cu prim-ministrul lor, fireşte.

Acum, când lumea se schimbă brutal, noi, românii, dintre ultimii veniţi în NATO şi în UE, avem dreptul să ne punem şi nişte întrebări în legătură cu aceste minunate asocieri ? Sau doar Statul Profund, moştenit de la asocierea forţată cu sovieticii, şi-a salvat pielea prin integrarea în NATO şi în UE, şi asta ar trebui să-i mulţumească pe toţi urmaşii daco-romanilor, ai lui Attila şi ai Sf. Ştefan, şi ai numeroasei minorităţi rome ?

România are voie să aibă relaţii normale şi, mai ales, să facă negoţ cu China, Rusia şi India, sau aceste drepturi sunt rezervate doar partenerilor noştri majori, SUA, Germania, Franţa, Marea Britanie ? Ce gândesc ambasadorii noştri despre asemenea „chestiuni", ce instrucţiuni au primit şi ce gândesc, dacă totuşi gândesc ceva, despre aceleaşi „chestiuni" preşedintele, primul-ministru şi ministrul de Externe ? Am aruncat la gunoi lunga experienţă, inclusiv din timpul comunismului, de interconectare multiplă cu Rusia şi China ? De ce ? În folosul cui ?

Pe scurt, ştie cineva în România care e politica externă a lui Klaus Iohannis şi a lui Florin Cîţu ? Poate avem dreptul să aflăm şi noi. Şi nu în binecunoscuta şi găunoasa limbă de lemn, nu în cultul secretului bolnăvicios.

Petru Romosan

albeni
comentarii
Adauga un comentariu
Adauga comentariu

Nume*

Comentariu

Trimite

ULTIMA ORA



DIN CATEGORIE

  • TOP CITITE
  • TOP COMENTATE