• Tweet

În definitiv, pentru ce atâta tărăboi? Care este miza? Cui îi folosește? Ce proporții iau pagubele create pe parcursul derulării și acutizării crizei politice? Cine achită nota de plată?

Să recunoaștem că toate întrebările de mai sus sunt legitime. Și cetățenii le pun în mod conștient sau instinctiv, indiferent de înclinația lor politică. Sau de nivelul de cultură. Pentru că sunt în același timp și întrebări presante. De bun simț. Cărora clasa politică are datoria să le dea un răspuns.

Aparent, forțele politice, în frunte cu președintele, care s-au angajat în acest război româno-român, au în vedere câștigul pe care l-ar putea obține pe parcursul viitorilor ani, când se presupune că vom fi în stare să accesăm cei aproape 30 de miliarde de euro. Și fiecare partid în parte are câte un plan relativ ușor de descifrat de distribuire preferențială a acestor bani, în beneficiul propriei clientele. La prima vedere, miza este clară. Și suma este colosală. Dacă însă analizăm ceva mai atent această oportunitate oferită de Uniunea Europeană, constatăm că ea are un preț, are un mare număr de condiționări, prezintă riscuri și, mai ales, ridică multe semne de întrebare. Reamintesc faptul că o bună parte din această sumă, teoretic convenită și parafată printr-un document, o reprezintă contribuția anuală a statului român la trezoreria UE. Dacă luăm în calcul cei șase ani în care ar trebui să se deruleze programul de reziliență și redresare, atunci vorbim despre minimum trei miliarde de euro. Deci puțin peste a zecea parte din banii care urmează să fie accesați. O altă parte, extrem de consistentă, o reprezintă de fapt un împrumut, e drept, cu dobândă mai mică decât se împrumută Guvernul României pe piața bancară, deci bani pe care va trebui să-i restituim. Și care se adaugă celei mai mari datorii externe angajată vreodată de statul român. În fine, ce mai rămâne din cele aproape 30 de miliarde, va putea fi accesat în mod condiționat, iar unele dintre condiții vor însemna o diminuare și mai accentuată a atributelor suveranității de stat. Volens-nolens - și acest lucru se va vedea foarte clar în următorii ani - vom fi siliți să recurgem la o serie întreagă de privatizări din activele statului român, care în prezent sunt profitabile și aduc bani la buget, din care plătim o parte din pensii și salarii și putem completa fondurile asigurărilor sociale. Și, mai ales, putem face, cel puțin teoretic, investiții aducătoare de plusvaloare. Dar va trebui să înstrăinăm și mai mult pământ arabil. Și mai mult din bogățiile subsolului. Și mai mult lemn smuls din „România Verde". Și, fără doar și poate, vom exporta și mai multă forță de muncă, iluzionându-ne în continuare cu himera că românii care lucrează în străinătate sunt o adevărată mină de aur. În sensul că trimit în țară anual miliarde de euro. Și ne facem că nu vedem sau că uităm că toate aceste persoane, forță de muncă temeinic calificată, ar aduce un profit înzecit dacă ar putea fi păstrate în țară, dacă ar munci aici, dacă ar plăti impozite aici și dacă și-ar cheltui salariile aici, contribuind în mod direct și nu prin delegare la creșterea propriilor copii.

Este un război politic mult prea mare, pentru o miză mult prea mică. Iar războiul, al cărui punct cuminant este criza politică prelungită, este de această dată în sine mai costisitor decât valoarea prezumtivei prăzi. Pentru că și așa, în România, administrația centrală, dar și administrațiile locale, sunt toate la grămadă puse pe butuci. Zecile de mii de funcționari publici din diverse zone nu mai lucrează sau lucrează cu încetinitorul, cu fața întoarsă de la cetățean, cu privirea fixată pe oamenii politici, așteptând să vadă cum se derulează conflictul politic și temându-se să ia o inițiativă care s-ar putea dovedi riscantă. Poate că un om mai înțelept decât mine va reuși să cuantifice pagubele materiale pe care le creează președintele României, atunci când își abandonează îndatoririle constituționale. Cum face acum, când și-a luat vacanță. Oare cât costă fiecare minut din timpul pierdut până la formarea unui nou Guvern? Păstrând proporțiile, o responsabilitate cuantificabilă și ea în bani publici sau, într-o altă perspectivă, în diametrul găurii din buzunarele românilor, le revine și celorlalți jucători politici, care aleargă în aceste zile bezmetic pe teren, căutând mingea, după ce au stins lumina.

Adevărata miză poate fi alta. Nu atât banii europeni. Adevărata miză ar putea fi banii interni. Cei produși cu sudoarea a milioane de români. Și distribuiți în maniera absolut criminală în care, pe ultima sută de metri, Florin Cîțu a distribuit sume colosale, în mod preferențial, în beneficiul unor comunități locale conduse de susținătorii săi. Motiv pentru care nu are cum să scape de un consistent dosar penal. Sau ar putea fi banii care vor rezulta din așa-numitul proiect Anghel Saligny. Tot o sumă colosală, extrasă din banii publici. Ce este în definitiv acest program, care a fost folosit ca pretext pentru ruperea coaliției și a condus la căderea Guvernului? Din bugetul statului, ar urma ca o sumă consistentă, de circa zece miliarde de euro, să fie direcționată către dezvoltarea comunităților locale. Un proiect aparent generos. Dar ce ne facem atunci când încercăm să răspundem la următoarele două întrebări? 1). De ce nu am reușit să accesăm decât 40% din fondurile puse la dispoziție de către Uniunea Europeană și având în principiu aceeași finalitate? Modernizarea comunităților locale. De ce 60% din banii UE se duc pe apa sâmbetei?

2). Nu care cumva Guvernul, pe care Klaus Iohannis transpiră să-l țină la putere, fie și sub perfuzie, va acționa cu banii rezervați programului Saligny în același mod discreționar în care a împărțit în această săptămână preferențial și, deci, ilegal, sume consistente unor comunăți locale? Nu care cumva, dacă o facem de capul nostru, nu riscăm să fim anchetați de noul Parchet European?

Dar mai rămâne în picioare și o altă ipoteză, prin care am putea explica momentul periculos pe care îl traversăm. Poate există o intenție conturată și concretizată într-un plan diabolic al „lucrului bine făcut" de a vulnerabiliza atât de mult suveranitatea națională, de a distruge atât de mult din fibra românilor, încât, în cele din urmă, România să se scufunde ca stat național și să dispară, spre bucuria și în beneficiul unor puteri sau unor multinaționale care râvnesc la bogățiile acestei națiuni.

Răspunsul la toate întrebările de mai sus îl putem afla cu o singură condiție: să analizăm cu multă atenție fiecare mișcare, oricât de bezmetică pare, a jucătorilor politici. Și în primul rând mișcările lui Klaus Iohannis. Care, atunci când nu fluieră, erijându-se în arbitru, șutează pe șest mingea în poarta celor pe care îi percepe drept echipă adversară. Și care, spre disperarea lui, sunt din ce în ce mai mulți.

Sorin Rosca Stanescu