România în permisie. Sorocul vieții și sorocul morții

Postat la: 23.04.2024 |

România în permisie. Sorocul vieții și sorocul morții

Eclesiastul spune că: "E un timp pentru toate - un timp pentru a te naște și un timp pentru a muri".

Trupa Iron Maiden a pus pe muzică această meditație în piesa The Clairvoyant: E un timp pentru a trăi și un timp pentru a muri/ Când îți vei întâlni creatorul/ E un timp pentru a trăi dar, totuși nu e ciudat?/ Odată ce te-ai născut deja ai început să mori. (There's a time to live and a time to die, When it's time to meet your maker/ There's a time to live but isn't it strange, as soon as you are born you are dying).

Am mai citit această alăturare, a textului din Eclesiast, cu cel al trupei de rock. Cert este faptul că piața audio este din ce în ce mai plină de manelizarea vieții, în trup și spirit, astfel că în curând vom fi inundați doar de inepțiile muzicale, ascultate de "lumea bună", de la înmormântări și până la nunți...

"Eclesiastul trimite la o idee luminoasă: avem a face lucrurile la momentul potrivit, avem a ne înțelege condiția supusă trecerii timpului și a ne bucura de prezent, acceptând condiția noastră de oameni trecători pe acest pământ. Pe de altă parte, varianta celor de la Iron Maiden este pesimistă: avem a face lucrurile la momentul potrivit dar în orice moment, încă de la naștere, orizontul morții ne dă de fapt târcoale".

În vremurile de pace, pe care le trăim obișnuim să ne autoamăgim, prin o mulțime de strategii: de la "proiectele" de viață prin care ne imaginăm că vom "face rahatul praf" la divertismentul manelizat, copiat de la ceilalți, de pe rețelele sociale și negarea publică a frustrării care ne inundă.

Ne chinuim să nu vedem instabilitatea socială, războiul din vecini. Nu vedem apropierea morții care devine omniprezentă și amenințătoare. Ne speriem doar când simțim mirosul ei în cotidian. Este ea, Moartea, omniprezentă, în toată dimensiunea ei acută și neagră. Doar când se petrece ceva greu de imaginat, care ne este în apropiere, facem, speriați, piloerecție și ne fixăm privirea pe ecranele televizoarelor. Așteptăm un cuplu de blonde care își pasează "breacking news"-urile explicând mai bine ca generalii de armată cum stă treaba cu rachetele, bombele eftreișcinciurile. S-a ajuns la maximum-ul de spectacol televizionistic, dacă așteptăm explicațiile morții de la blondele scoase din bancuri și transformate în moderatoare...

Suferim de ceea ce se numește "sindromul struțului". Ne facem că nu vedem sado-masochismul ignoranței, practicăm cu aleasă distincție fuga de real. Ne-am obișnuit și am perfecționat ceeace am trăit în Comunism - acoperirea adevărului cu cifre, cu discursuri (din ce în ce mai agramate!) și cu promisiuni. Nu trebuie decât să urmărim discursurile mici, căznite și mincinoase ale unor Ciolacu sau Ciucă.

Nu poți, dacă ai intrat pe acest făgaș al gândului, să nu pomenești romanul lui Erich Maria Remarque, "Soroc de viață și soroc de moarte"...

"Soroc de viață și soroc de moarte", ca și Eclesiastul față de textul piesei lui Iron Maiden ar putea fi analizat ca un posibil revers, al altei cărți a prozatorului german, "Pe Frontul de Vest nimic nou". Un roman al unei povești inițiatice a unui tânăr entuziast, care își descoperă iluziile patriotice distruse, atunci când se îndreaptă spre frontul presărat cu moarte și orori în Primul Război Mondial.

"Soroc de viață și soroc de moarte" protagonistul care se întoarce de pe front, caută obosit, într-o pemisie, urme de normalitate aproape anulate de mizeria dezumanizantă a tranșeelor din linia întâi.

Chiar dacă, țara noastră este departe de linia frontului și atmosfera pare liniștită la prima vedere, și noi, ca și Graeber suntem familiari cu distrugerile, lipsurile și suferința. Toate acestea sunt omniprezente: le vedem în fiecare seară la televizor.

Bucuria permisiei se preschimbă în disperare rapid, atunci când, ajuns pe strada copilăriei, Graeber întâlnește același peisaj cunoscut al frontului: case bombardate și distruse, oameni mutilați, oameni rămași pe drumuri, boală și mizerie. Cu noi se petrece aceeași catastrofă înterioară față de care nu putem fi insensibili.

Sorocul vieții, deschis de acea permisie, aproape că e anulat de sorocul morții. Găsește casa distrusă și părinții dispăruți. Graeber încearcă disperat să dea de urma familiei însă toate încercările eșuează. O va întâlni pe Elisabeth de care se va îndrăgosti și cu care va trăi o poveste de iubire tristă, lipsită de speranță, marcată de durata nemiloasă a timpului pe care îl pot petrece împreună, până la terminarea permisiei.

Asemenea timpuri trăim și noi. O "permisie" incertă, care nu știm cât va dura.

Semănăm cu acest cuplu, al lui Remarque. Asemeni lor, ne plimbăm, ne dăm de ceasul morții după locuri exotice, pe care să le punem pe "insta", luăm cina în restaurante scumpe, ne adăpostim, așa cum se fereau Graeber și Elisabeth de vigilența poliției politice, care devine, și la noi, tot mai agresivă în persecuții, (portofelul european, camerele de supraveghere, green deal-ul, edictele OMS, etc). Nu facem altceva decât să ne prefacem că nu simțim suflul rece al răului, încercând să trăim formal cealaltă viață, viața fără război și sânge, viața noastră neamenințată, viața trăită de dragul vieții care în realitate devine un mit trecut, un vis fără speranță.

Ne ferim să recunoaștem că semănăm cu soldatul german mutilat interior, care pune la îndoială însăși misiunea pentru care a fost trimis în tranșee și care, încearcă să-și înțeleagă rolul în această poveste idioată a ciocnirilor între națiuni, și dacă e cu adevărat corect să să își asume complicitatea, chiar și în calitate de pur executant al ordinelor, așa cum face România actuală.

Octavian Hoandră

loading...
PUTETI CITI SI...

România în permisie. Sorocul vieții și sorocul morții

Postat la: 23.04.2024 |

0

Eclesiastul spune că: "E un timp pentru toate - un timp pentru a te naște și un timp pentru a muri".

Trupa Iron Maiden a pus pe muzică această meditație în piesa The Clairvoyant: E un timp pentru a trăi și un timp pentru a muri/ Când îți vei întâlni creatorul/ E un timp pentru a trăi dar, totuși nu e ciudat?/ Odată ce te-ai născut deja ai început să mori. (There's a time to live and a time to die, When it's time to meet your maker/ There's a time to live but isn't it strange, as soon as you are born you are dying).

Am mai citit această alăturare, a textului din Eclesiast, cu cel al trupei de rock. Cert este faptul că piața audio este din ce în ce mai plină de manelizarea vieții, în trup și spirit, astfel că în curând vom fi inundați doar de inepțiile muzicale, ascultate de "lumea bună", de la înmormântări și până la nunți...

"Eclesiastul trimite la o idee luminoasă: avem a face lucrurile la momentul potrivit, avem a ne înțelege condiția supusă trecerii timpului și a ne bucura de prezent, acceptând condiția noastră de oameni trecători pe acest pământ. Pe de altă parte, varianta celor de la Iron Maiden este pesimistă: avem a face lucrurile la momentul potrivit dar în orice moment, încă de la naștere, orizontul morții ne dă de fapt târcoale".

În vremurile de pace, pe care le trăim obișnuim să ne autoamăgim, prin o mulțime de strategii: de la "proiectele" de viață prin care ne imaginăm că vom "face rahatul praf" la divertismentul manelizat, copiat de la ceilalți, de pe rețelele sociale și negarea publică a frustrării care ne inundă.

Ne chinuim să nu vedem instabilitatea socială, războiul din vecini. Nu vedem apropierea morții care devine omniprezentă și amenințătoare. Ne speriem doar când simțim mirosul ei în cotidian. Este ea, Moartea, omniprezentă, în toată dimensiunea ei acută și neagră. Doar când se petrece ceva greu de imaginat, care ne este în apropiere, facem, speriați, piloerecție și ne fixăm privirea pe ecranele televizoarelor. Așteptăm un cuplu de blonde care își pasează "breacking news"-urile explicând mai bine ca generalii de armată cum stă treaba cu rachetele, bombele eftreișcinciurile. S-a ajuns la maximum-ul de spectacol televizionistic, dacă așteptăm explicațiile morții de la blondele scoase din bancuri și transformate în moderatoare...

Suferim de ceea ce se numește "sindromul struțului". Ne facem că nu vedem sado-masochismul ignoranței, practicăm cu aleasă distincție fuga de real. Ne-am obișnuit și am perfecționat ceeace am trăit în Comunism - acoperirea adevărului cu cifre, cu discursuri (din ce în ce mai agramate!) și cu promisiuni. Nu trebuie decât să urmărim discursurile mici, căznite și mincinoase ale unor Ciolacu sau Ciucă.

Nu poți, dacă ai intrat pe acest făgaș al gândului, să nu pomenești romanul lui Erich Maria Remarque, "Soroc de viață și soroc de moarte"...

"Soroc de viață și soroc de moarte", ca și Eclesiastul față de textul piesei lui Iron Maiden ar putea fi analizat ca un posibil revers, al altei cărți a prozatorului german, "Pe Frontul de Vest nimic nou". Un roman al unei povești inițiatice a unui tânăr entuziast, care își descoperă iluziile patriotice distruse, atunci când se îndreaptă spre frontul presărat cu moarte și orori în Primul Război Mondial.

"Soroc de viață și soroc de moarte" protagonistul care se întoarce de pe front, caută obosit, într-o pemisie, urme de normalitate aproape anulate de mizeria dezumanizantă a tranșeelor din linia întâi.

Chiar dacă, țara noastră este departe de linia frontului și atmosfera pare liniștită la prima vedere, și noi, ca și Graeber suntem familiari cu distrugerile, lipsurile și suferința. Toate acestea sunt omniprezente: le vedem în fiecare seară la televizor.

Bucuria permisiei se preschimbă în disperare rapid, atunci când, ajuns pe strada copilăriei, Graeber întâlnește același peisaj cunoscut al frontului: case bombardate și distruse, oameni mutilați, oameni rămași pe drumuri, boală și mizerie. Cu noi se petrece aceeași catastrofă înterioară față de care nu putem fi insensibili.

Sorocul vieții, deschis de acea permisie, aproape că e anulat de sorocul morții. Găsește casa distrusă și părinții dispăruți. Graeber încearcă disperat să dea de urma familiei însă toate încercările eșuează. O va întâlni pe Elisabeth de care se va îndrăgosti și cu care va trăi o poveste de iubire tristă, lipsită de speranță, marcată de durata nemiloasă a timpului pe care îl pot petrece împreună, până la terminarea permisiei.

Asemenea timpuri trăim și noi. O "permisie" incertă, care nu știm cât va dura.

Semănăm cu acest cuplu, al lui Remarque. Asemeni lor, ne plimbăm, ne dăm de ceasul morții după locuri exotice, pe care să le punem pe "insta", luăm cina în restaurante scumpe, ne adăpostim, așa cum se fereau Graeber și Elisabeth de vigilența poliției politice, care devine, și la noi, tot mai agresivă în persecuții, (portofelul european, camerele de supraveghere, green deal-ul, edictele OMS, etc). Nu facem altceva decât să ne prefacem că nu simțim suflul rece al răului, încercând să trăim formal cealaltă viață, viața fără război și sânge, viața noastră neamenințată, viața trăită de dragul vieții care în realitate devine un mit trecut, un vis fără speranță.

Ne ferim să recunoaștem că semănăm cu soldatul german mutilat interior, care pune la îndoială însăși misiunea pentru care a fost trimis în tranșee și care, încearcă să-și înțeleagă rolul în această poveste idioată a ciocnirilor între națiuni, și dacă e cu adevărat corect să să își asume complicitatea, chiar și în calitate de pur executant al ordinelor, așa cum face România actuală.

Octavian Hoandră

albeni
comentarii
Adauga un comentariu
Adauga comentariu

Nume*

Comentariu

Trimite

ULTIMA ORA



DIN CATEGORIE

  • TOP CITITE
  • TOP COMENTATE