• Tweet

Dintre cele patru imperii recunoscute ca atare astăzi de toată lumea - SUA, China, Rusia, Uniunea Europeană (sub clară dominaţie germană) -, cel din urmă, UE, stă economic de departe cel mai rău.

SUA a redistribuit prin FED mii şi mii de miliarde de dolari (trilioane), dintre care cele mai multe au aterizat în marile bănci americane. China ia decizii majore pentru „prosperitatea comună" a întregii populaţii, sacrificând creşterea pe Bursele externe a firmelor sale de Big Tech şi aruncând în faliment şi învăţământul cu plată organizat, de regulă, de ONG-uri. Rusia, supusă sancţiunilor interminabile ale SUA şi UE, şi-a dezvoltat din necesitate una dintre cele mai puternice agriculturi mondiale - a depăşit la producţia de grâu SUA şi Canada anul acesta - şi şi-a diversificat producţia industrială. Obiectivul : să nu mai fie „o benzinărie care se preface că e o ţară" (dixit John McCain, 2014).

Odată cu Covidul, UE a suspendat regulile foarte stricte în materie de deficit public. Statele UE au uitat volens-nolens rigiditatea bugetară şi au lăsat să crească în voie datoriile. Toată suflarea europeană aşteaptă cele 750 de miliarde de euro în subvenţii şi împrumuturi promise de UE şi BCE. Care, foarte probabil, nu vor veni. Germania se găseşte în campanie electorală, în alegeri parlamentare complicate şi riscă să nu aibă prea repede o majoritate stabilă. Iar dacă va câştiga urmaşul desemnat al Angelei Merkel, Armin Laschet, se estimează că acesta va reveni la ortodoxia bugetară cerută de Curtea de la Karlsruhe şi la cea mai dogmatică politică de austeritate. Germania postbelică are în ADN spaima de devalorizarea monedei după experienţa Republicii de la Weimar, care a dus la apariţia lui Hitler şi la război. Aceeaşi politică de austeritate se profilează şi în Franţa şi Italia (vezi Frédéric Farah - „Plan de relance : "L'impossible moment keynésien en France et en Europe", marianne.net, 4.09.2021).

La sfârşitul lui 2020, datoriile publice din ţările Eurozonei crescuseră la 98 % din PIB. În septembrie 2021, datoria Zonei Euro pare să fi depăşit 103 %. Câteva ţări au datorii colosale, şi deci foarte periculoase : Grecia 217 % din PIB, Italia 151 %, Portugalia 137 %. Franţa, care în 2019 avea 98,1 % din PIB datorie, a ajuns în martie 2021 la 118,2 %. În ultimii aproape doi ani de Covid, datoria tuturor ţărilor europene, a Germaniei inclusiv, a ţărilor din Eurozonă plus cea a ţărilor din afara ei (Bulgaria, Cehia, Danemarca, Croaţia, Ungaria, Polonia, România, Suedia), a crescut exponenţial. Marile bănci franceze şi germane sunt practic falite sau la limita falimentului. Capitalurile lor proprii, tangibile sunt negative : Société Générale -351,4 miliarde de euro, BNP Paribas -339,4 miliarde, Deutsche Bank -61,5 miliarde. Aceste bănci ar fi trebuit să fie declarate în faliment, dar autorităţile nu au avut curajul să ia această decizie, aşa că ele sunt astăzi doar pe buza prăpastiei. În acelaşi timp, băncile americane au fonduri proprii pe plus, conform regulilor contabile şi prudenţiale în vigoare atât în Europa, cât şi în America : JP Morgan +304 miliarde de dolari, Citigroup +219 miliarde, Wells Fargo +212 miliarde, Bank of America +178 de miliarde. Capitalizarea bursieră a băncilor franceze şi germane este incomparabil mai mică decât capitalurile lor tangibile negative : Société Générale valorează 22,4 miliarde de euro, BNP Paribas 66 de miliarde, Deutsche Bank 25,4 miliarde. Băncile americane, în schimb, pe lângă capitalurile lor pozitive, au şi capitalizări bursiere mult mai mari : JP Morgan 465,2 miliarde de dolari, Bank of America 343,2 miliarde, Wells Fargo 198 de miliarde etc. (vezi Jean-Pierre Chevallier - „Coronavirus et tsunami bancaire : anticipez les conséquences !", chevallier.biz, 17.08.2021). „JP Morgan a pus deoparte... 270 de miliarde de dolari de disponibilităţi (cash) pentru a salva în maniera sa marile bănci europene, ceea ce înseamnă că acestea vor trece sub controlul americanilor în condiţii foarte avantajoase pentru ei" (Jean-Pierre Chevallier - idem). Trebuie menţionat că datoria Uniunii Europene (27 de ţări) se ridica la 12 420 de miliarde de euro la începutul lui 2021.

Zecile de miliarde de euro pe care le-au negociat recent PNL şi USR, pentru PNDL (ca să fie cumpăraţi primarii PNL pentru moţiunea lui Cîţu) şi pentru agenţia de pe lângă Ministerul Sănătăţii (pentru Vlad Voiculescu, de la USR Plus, şi pentru toţi useriştii plusişti, ca să mănânce şi gura lor ceva), sunt nu numai fantomatice, ci de-a dreptul tragicomice. De unde vor fi scoşi aceşti bani în contextul crizei economice care abia începe în toată Europa ? De la UE ? De la Germania ? În fapt, cele două partide imature şi total iresponsabile au negociat pielea ursului din pădure. Şi au dat vrabia din mână (guvernarea şi stabilitatea politică) pe cioara de pe gard (preşedinţia PNL). Sub îndrumarea, de asemenea iresponsabilă, a modestului profesor de fizică de la Sibiu, care a început să se creadă, dacă nu chiar Carol I, atunci cel puţin noul dictator al tristei noastre Românii. Să amintim aici şi că, sub Klaus Iohannis, Ludovic Orban şi Florin Cîţu, România ocupă un dezastruos loc patru în UE la deficitul balanţei comerciale : Franţa -74,4 miliarde de euro (în 2019) şi -82,5 miliarde (în 2020) ; Spania -34,6 miliarde (în 2019) şi -15,8 miliarde (în 2020) ; Grecia -22 de miliarde (în 2019) şi -17,9 miliarde (în 2020) ; România -17,6 miliarde (în 2019) şi -18,7 miliarde (în 2020). Ţările cu o balanţă comercială pozitivă semnificativă sunt, în ordine : Germania (+228,3 miliarde de euro în 2019 şi 182,4 miliarde în 2020), Irlanda, Olanda, Italia, Belgia. Pe un plus mai mic în 2019 şi 2020 se află Polonia şi Suedia.

Atât UE, cât şi moneda euro se apropie, după mai mulţi experţi, de o catastrofă. Retragerea SUA din Afganistan şi din Ucraina (ţară pusă în braţele Germaniei la recenta întâlnire de la Washington dintre Joe Biden şi Angela Merkel) poate fi urmată şi de o mai largă dezangajare, militară şi politică, a SUA din Europa. Atât NATO, cât şi UE (mai vechea Comunitate Europeană) sunt creaţii americane după cel de-al doilea război mondial destinate să ţină sub control Europa care tocmai ieşea dintr-un război devastator. Şi pentru beneficii şi profituri, se înţelege. Balanţa este de o bună bucată de vreme negativă pentru americani, de unde şi insistenţa fostului preşedinte Donald Trump pentru cheltuieli militare sporite. Franţa şi Germania au anunţat deja punerea pe picioare a unei apărări proprii, cu o primă decizie concretă : o forţă de intervenţie rapidă de 5 000 de oameni. SUA pivotează, în schimb, pe frontul China, adevăratul său concurent de azi, în Asia, în Pacific şi în Marea Chinei de Sud. China se pregăteşte serios să preia Taiwanul, teritoriu chinez la care nu a renunţat niciodată, recunoscut ca atare de SUA.

Marile realizări politice ale României din ultimii 30 de ani - integrarea în NATO şi în UE - pot să se dovedească amândouă falimentare. Am pierdut în aceşti ani aproape cinci milioane de concetăţeni, dintre care o bună parte sunt oameni tineri cu studii superioare, foarte calificaţi, fără nici o contrapartidă sau compensaţie. „Bătrâna Europă" a reuşit, pe spatele ţărilor din Europa Centrală şi de Est, foste comuniste, să-şi prelungească agonia, care pare de neoprit. În relaţia cu SUA, Klaus Iohannis s-a ales totuşi cu o şapcă de colecţie în calitatea sa de cel mai slab preşedinte din istoria României.

Publicaţiile economice serioase prevestesc o criză gravă în Europa : „Politica stimulării monetare continue şi-a epuizat resursele, provocând o criză pentru cei care fac politica Băncii Centrale Europene. Ca şi omologii lor din Statele Unite şi din alte bănci centrale importante, ei se confruntă cu certitudinea crescândă că ratele dobânzilor urcă, că valoarea activelor financiare scade şi căderea generală este însoţită de creşterea preţurilor. Conform neokeynesianismului, această combinaţie e o imposibilitate, dar chiar asta se vede acum la orizont. Punctul de pornire nu este doar în dobânzile negative, ci şi în nivelul mediu al datoriei publice raportate la PIB, care se află la 103 % [...]. Sfidând termenii Pactului de Stabilitate din Tratatul de la Maastricht din 1992, după primirea Greciei şi a Italiei în Zona Euro, istoria monedei euro şi a BCE a cunoscut constant încălcări ale regulilor şi muşamalizări. Fără Covid şi fără creşterea preţurilor care e aproape sigur acum că vor împinge în sus ratele dobânzilor, BCE şi Bruxelles-ul ar mai fi putut scăpa un timp de greutăţi trecând peste regulile de bază.

Criza cu care se confruntă Zona Euro diferă de cea din SUA, care, lăsând la o parte factorii sociali, e în principal o consecinţă a tipăririi de bani. Politici asemănătoare au fost practicate şi în Zona Euro, dar nu cu aceeaşi amploare. Problemele sale ţin mai mult de structură, cu un sistem bancar folosit în exces şi prea încrezător în ascunderea datoriilor nerambursabile prin sistemul de raportare TARGET2 (scoaterea datoriilor toxice în afara bilanţului - n.n.). [...] Realitatea este că euro e liantul care-i ţine pe membrii Zonei Euro laolaltă - fără el, proiectul european e mort şi îngropat. Vuietul care cere întoarcerea la statele-naţiune va fi aproape irezistibil, şi nu numai pentru Germania, ci şi pentru cei care apreciază această voce a raţiunii. Ţările din Europa Centrală, ca Polonia şi Ungaria, ar putea înceta să mai încerce reformarea Uniunii Europene din interior, alegând să plece pur şi simplu, iar câteva ţări mai mici, care se află în Uniune pentru subsidii nu vor mai avea nici un motiv să rămână" (Alasdair Macleod - „Eurozone finances have deteriorated", goldmoney.com, 5.09.2021).

De ce este astăzi UE imperiul cu cea mai proastă situaţie economică şi de ce poate fi locul din care va porni noua mare criză ? Mai întâi pentru că UE (prin Germania) a fost tot timpul dependentă de economia americană, de dolarul american, iar azi SUA pare să se retragă cam de peste tot, să se întoarcă acasă, între cele două Oceane. Construcţia UE a fost şi a rămas, la fel ca moneda euro, una artificială. Indecisă între un stat federal (cum e SUA) şi un fel de ONU economic european, la mâna SUA, prin NATO mai ales. „Guvernul de la Davos", guvernul mondial, care a prins aripi cu Covidul, pare să se exprime cel mai bine prin Germania şi prin UE, cu politicile „verzi" şi cu controlul digital al populaţiei. Apoi, sancţiunile economice impuse de SUA Rusiei au fost puse în aplicare mai ales de UE. A mai venit şi Brexit-ul, care a însemnat o mare lovitură pentru UE. Iar faimosul motor franco-german pare să funcţioneze pe modelul racului.

Petru Romoşan