• Tweet

„Nu dau un rahat pe NATO." Astfel și-a exprimat odată fostul președinte Donald Trump sentimentele legate de cea mai veche și cea mai puternică alianță militară a Americii. Iar declarația aceasta, făcută în prezența consilierului prezidențial pe probleme de securitate națională de la acea vreme, John Bolton, nu a venit nicidecum ca o surpriză.

Cu mult înainte de a deveni candidat politic, Trump a contestat valoarea alianțelor americane. Despre europeni a scris cândva că „conflictele lor nu merită vieți americane. Retrăgându-se din Europa, țara aceasta ar economisi anual milioane de dolari". NATO, fondată în 1949 și susținută trei sferturi de secol de politicieni democrați, republicani și independenți deopotrivă, face de multă vreme obiectul unei nemulțumiri aparte a lui Trump. În calitate de președinte Trump a amenințat de multe ori că va părăsi alianța - inclusiv, caz celebru, la reuniunea NATO la nivel înalt din 2018, susține Anne Applebaum într-un comentariu în The Atlantic citat de Rador Radio România.

Însă acest lucru nu s-a întâmplat vreodată. Dar numai pentru că mereu a fost cineva prin preajmă care a reușit să-l convingă să n-o facă. Bolton spune că a făcut-o; și se crede că la fel au procedat și Jim Mattis, John Kelly, Rex Tillerson, Mike Pompeo, ba până și Mike Pence.

Însă nu i-au schimbat și opinia. Iar dacă Trump va fi reales în 2024, nici unul dintre acei oameni nu va mai fi la Casa Albă. Toți au rupt între timp relațiile cu fostul președinte, unii dintre ei chiar cu scandal, iar alt rezervor de analiști republicani capabili să înțeleagă Europa și Rusia nu mai există, întrucât cei mai mulți fie au semnat declarații contra lui în 2016, fie l-au criticat după 2020. Dacă va primi un al doilea mandat, Trump va fi înconjurat de oameni care fie îi împărtășesc antipatia față de alianțele americane, fie nu știu absolut nimic despre ele sau nici măcar nu le pasă. De data aceasta reaua voință pe care Trump a resimțit-o dintotdeauna în raport cu aliații SUA se va manifesta cel mai probabil printr-o modificare clară a politicii externe. „Răul pe care l-a făcut în primul mandat a fost reparabil", mi-a declarat Bolton. „Răul pe care l-ar face în al doilea mandat ar fi ireparabil."

Din perspectivă instituțională, și poate chiar politică, lui Trump i-ar putea fi dificil să părăsească NATO. Imediat ce și-ar anunța o asemenea intenție s-ar declanșa o criză constituțională. Tratatele semnate de SUA trebuie să fie ratificate de către Senat - însă constituția nu pomenește nimic despre vreo aprobare a legislativului la retragerea din tratate. Sesizând lacuna legislativă, senatorii Tim Kaine (democrat) și Marco Rubio (republican) au propus o lege - care între timp a și trecut de Senat - prin care un președinte american va putea decide retragerea din NATO exclusiv cu o aprobare de două treimi a Senatului sau pe baza unei legi adoptate de Congres. Kaine mi-a spus că se simte „încrezător că instanțele ne vor valida în această privință și nu vor permite ca un președinte să decidă unilateral retragerea", însă o bătălie juridică va urma cu siguranță. În paralel s-ar declanșa și o criză de comunicare publică. E cert că o gamă foarte variată de indivizi - foști comandanți supremi aliați, foști șefi de stat major, foști președinți, șefi de stat străini - vor lua atitudine și vor pleda în favoarea NATO, și încă foarte gălăgios.

Dar nimic din toate acestea nu va mai conta, la o adică, întrucât cu mult timp înainte ca Congresul să se reunească pentru a discuta tratatul răul va fi fost deja făcut. Explicația e aceea că sursa cea mai importantă de influență a NATO nu e de ordin juridic sau instituțional, ci psihologic: ea generează așteptarea unei apărări colective în mintea oricui ar fi dispus să amenințe un membru al alianței. Dacă URSS n-a atacat niciodată Germania de Vest din 1949 până în 1989 acest lucru nu s-a datorat unei temeri de reacția germană. Dacă Rusia nu a atacat Polonia, statele baltice sau România în decursul ultimelor 18 luni, acest lucru nu s-a întâmplat pentru că Rusia se teme de Polonia, statele baltice sau România. URSS s-a abținut, iar Rusia continuă și ea să facă același lucru, datorită încrederii lor ferme în angajamentul american de a apăra respectivele țări.

Acest efect de descurajare nu-și are originea doar în tratatul NATO, un document redus strict la esență, ai cărui semnatari convin pur și simplu în Articolul 5 că „un atac armat contra unuia sau mai multora dintre ei în Europa ori America de Nord va fi considerat un atac împotriva tuturor". Descurajarea provine din convingerea Kremlinului că americanii cred cu adevărat în apărarea colectivă, că armata americană e cu adevărat pregătită pentru apărarea colectivă, că președintele american e cu adevărat angajat să acționeze în cazul contestării apărării colective. Trump ar putea pune capăt acelei convingeri printr-un singur discurs, o singură declarație, chiar și o singură postare pe Truth Social și deja nu va mai conta că Congresul, presa, Partidul Republican vor continua să se certe pe tema legalității retragerii din NATO. Odată ce comandantul suprem va fi declarat: „nu voi veni în ajutorul unui aliat dacă va fi atacat", de ce s-ar mai teme cineva de NATO, indiferent ce obligații vor fi rămas înscrise pe hârtie? Iar odată ce rușii și oricine altcineva nu se vor mai teme de un răspuns american la un atac, atunci șansele ca ei să treacă efectiv la atac se vor înmulți. Dacă un astfel de scenariu vi se pare improbabil, greșiți. Mulți refuzau să creadă că ar putea avea loc vreodată o invazie rusească în toată regula în Ucraina - până în februarie 2022.

Am întrebat mai mulți oameni care au legături profunde cu NATO ce-și imaginează că s-ar întâmpla cu Europa, cu Ucraina și chiar și cu Taiwan și Coreea de Sud dacă Trump și-a proclama refuzul de a respecta Articolul 5, și toți au fost de acord că încrederea în apărarea colectivă s-ar evapora rapid. Alexander Vershbow, fost ambasador american la NATO și fost secretar-general adjunct al NATO, a subliniat că Trump ar putea să-l retragă pe ambasadorul american la NATO, să le interzică diplomaților să participe la întruniri sau să blocheze finanțarea sediului de la Bruxelles, toate mai înainte ca legislativul să fie în măsură să-l blocheze: „Nu ar fi împiedicat juridic să facă acest lucru în nici un fel". Închiderea bazelor americane din Europa și transferul a mii de soldați ar dura evident mai mult, însă toate organele politice ale NATO ar fi nevoite să-și schimbe modul de funcționare peste noapte. James Goldgeier, profesor de relații internaționale la Universitatea Americană și autor al mai multor cărți despre NATO, crede că rezultatul ar fi haotic. „Nu e ca și cum ai putea spune «OK, acum avem un alt plan despre cum să gestionăm acest lucru»", mi-a declarat el. Nu avem la dispoziție o conducere alternativă, nici o sursă alternativă pentru sistemele de comandă și control, nici armament spațial alternativ și nici măcar o sursă alternativă de muniție. Europa ar rămâne imediat expusă unui posibil atac rusesc pentru care nu e pregătită și pentru care nu s-ar putea pregăti încă mulți ani de acum încolo.

Fără NATO și fără un angajament american față de securitatea Europei și resursele destinate Ucrainei s-ar epuiza rapid. Perspectiva Americii părăsind NATO ar forța multe state europene să-și păstreze resursele militare acasă; în definitiv ele însele s-ar putea confrunta curând cu invazia. Ucrainenii ar rămâne fără muniție destul de rapid. Cucerirea întregii Ucraine - care încă este obiectivul lui Putin - ar deveni din nou o posibilitate. Logistica armatei ucrainene s-ar îngreuna considerabil, întrucât rușii ar putea bombarda aeroporturile și alte centre de aprovizionare din Polonia și România. Deja s-au apropiat foarte mult de acea situație: cel puțin o rachetă rusească a lovit din greșeală Polonia, iar mai multe lovituri rusești au atins granița ucraineano-română. La începutul războiului rușii au atacat deliberat o bază din vestul Ucrainei, foarte aproape de granița cu Polonia, unde se știa că sunt instruiți soldați străini. Dacă rușii ar începe să bombardeze baze și în interiorul Poloniei, logistica înarmării Ucrainei ar deveni de-a dreptul imposibilă.

Odată ce Trump va fi clarificat că nu mai susține NATO, toate celelalte alianțe ale Americii ar fi periclitate și ele. Taiwanul, Coreea de Sud, Japonia, ba până și Israelul vor realiza că nu mai pot conta pe sprijin automat din partea SUA. Sfârșitul NATO poate că nu le va afecta direct, însă decesul ei îi va semnala întregii lumi că SUA nu mai reprezintă un aliat de încredere.

În timp, toți aliații SUA ar începe să ezite. Multe state europene s-ar pune bine cu Rusia. Multe țări asiatice își vor face calculul că, după cum spune și Kaine: „cred că trebuie să ne apropiem de China, fie și numai ca măsură de autoconservare". Pentru a evita o invazie, conducătorii pragmatici din preajma Chinei sau Rusiei vor începe să ia mai în serios cererile comerciale și politice formulate de a doua, respectiv a treia putere militară a lumii. Concomitent, multe partide și șefi de stat (indiferent că sunt sau nu la putere) susținuți de Rusia și China - sau Iran, Venezuela ori Cuba - vor deține un nou argument convingător în favoarea metodelor și tacticilor autocrate: America, o țară a cărei imagine a fost deja grav torpilată de Trump și trumpism, va fi considerată ca fiind în retragere. În timp, ar urma să intre în declin și influența economică a SUA. Acorduri comerciale și aranjamente financiare s-ar schimba, ceea ce ar afecta firmele americane și, în cele din urmă, economia SUA.

Dacă Trump va fi reales, americanii vor fi într-atât de acaparați de drama prăbușirii propriilor instituții, încât vreme îndelungată cei mai mulți nici nu vor remarca problemele provocate de transformarea ordinii internaționale. Problemele Lituaniei ori Coreei de Sud vor părea îndepărtate, irelevante. Sfârșitul influenței americane ar urma să se deruleze probabil într-o relativă obscuritate. Până la momentul în care oamenii vor fi realizat cât de multe lucruri s-au schimbat, va fi deja prea târziu.