• Tweet

Veche de șase secole, „fântâna vie" din Castelul Corvinilor amintește de una dintre cele mai înfiorătoare legende din istoria monumentului. În aceste zile este reabilitată, sunt scoase nenumăratele monede și obiecte aruncate în ea, iar unele mituri din jurul ei sunt spulberate.

Au început lucrările de restaurare a fântânii medievale din curtea Castelului Corvinilor, din vremea Huniazilor, secolul al XV-lea, săpată în stâncă de trei prizonieri turci, potrivit legendei. În secolul al XVII-lea, când Castelul Corvinilor s-a aflat în posesia mai multor familii de principi din Transilvania, fântâna din curtea lui purta numele de „fântâna vie", potrivit inventarului lui Janos Bajoni.

Cu timpul, și-a pierdut utilitatea de sursă de alimentare cu apă, însă a devenit tot mai faimoasă datorită legendelor sale, dar și numeroaselor monede care au fost aruncate aici de vizitatori. În aceste zile, fântâna medievală este restaurată și curățată, în cadrul proiectului de restaurare a Castelului Corvinilor, finanțat cu fonduri europene.

„În momentul de față, lucrările de restaurare se axează pe finalizarea acoperișurilor, a paramentului turnului nou de poartă, a frescei de pe Turnul Buzdugan și pe curățarea fântânii castelului. Ea este decolmatată, după ce aici au fost aruncate, de-a lungul timpului, o cantitate destul de mare de pietriș și multe monede", a precizat, pentru Adevărul, arheologul Sorin Tincu, directorul Muzeului Castelului Corvinilor.

Lucrările începute de câteva zile sunt la stratul superior de pe fundul fântânii, cu o adâncime de aproape 30 de metri, astfel că majoritatea monedelor scoase din ea sunt de actualitate.

„Vorbim, în primul rând, de o cantitate destul de mare de monede de 50 de bani și subdiviziuni. Dar, pentru noi, este interesant un alt aspect, care va fi studiat ulterior: proveniența acestor monede. Vom fi extrem de interesați și de vechimea monedelor, pentru că astfel vom putea stabili un punct de început pentru acest obicei de a arunca monede în fântâna castelului, ca însoțitoare a unei dorințe", a explicat specialistul.

După ce fântâna va fi curățată, monedele interesante, dar și unele obiecte descoperite în apele sale vor fi arătate într-o expoziție din vecinătatea acesteia. Muncitorii au găsit până în prezent bani proveniți din numeroase țări din Europa, dar și din afara ei. De asemenea, în fântână au ajuns piese metalurgice provenite din uzinele Hunedoarei, aparate foto, carduri, ochelari de soare și alte lucruri scăpate de turiști.

Fântâna a dat naștere multor teorii, începând din secolul al XIX-lea: unii cercetători din trecut au comparat-o cu o cisternă de apă, prelungită cu o galerie care ducea spre râul Zlaști, în timp ce alți autori au amintit legenda tunelului secret care, pornind din fântână, ar fi legat Castelul Corvinilor de Cetatea Devei, aflată la circa 10 kilometri în linie dreaptă.

Un geolog susținea că fântâna a fost săpată la intersecția a două falii, iar la îmbinarea lor există o fisură din care provine apa din pânza freatică. Cercetările au scos la iveală detalii interesante despre construcție și faptul că nu era vorba de o cisternă, ci o fântână cu izvor și apă potabilă, astupat din cauza colmatării și lucrurilor aruncate în fântână.

Ce se ascunde în spatele Castelului Corvinilor. Descoperirile care scot la lumină o lume veche de trei milenii
„Nu vorbim de o cisternă menită să stocheze apa, ci, în fundul fântânii, este un izvor destul de puternic. Pe de cealaltă parte, fântâna, în prealabil, a suferit o serie de lucrări de restaurare și consolidare, pentru că, până la aproximativ patru metri, vorbim de un zid de cărămidă. Iar de la patru metri în jos se intră în stânca nativă, în dolomită, până la 28 de metri, care este adâncimea finală, așa cum a fost stabilită în secolul al XIX-lea, când această fântână s-a curățat pentru prima dată", a afirmat arheologul Sorin Tincu.

Fântâna Castelului Corvinilor datează din secolul al XV-lea, epoca în care Ioan de Hunedoara a ridicat cetatea medievală. Legenda ei, bazată pe o inscripție medievală ce poate fi văzută și în prezent pe un zid din vecinătatea fântânii, spune că puțul ar fi fost săpat de trei prizonieri turci, aduși la castel de Iancu de Hunedoara. Marele comandant de oști le-ar fi promis prizonierilor că, dacă vor găsi apă în stânca pe care a fost zidit castelul, vor fi eliberați.

După 15 ani, turcii au dat de apă, la aproape 30 de metri adâncime, însă, între timp, voievodul Transilvaniei a murit, iar soția sa, Elisabeta Szilagyi, nu a mai respectat promisiunea acestuia, prizonierii fiind uciși, în cele din urmă. Într-o altă variantă a legendei, Iancu de Hunedoara le-ar fi redat libertatea.

Un mesaj scris cu caractere arabe ar fi dat naștere legendei. Se spune că robii, nemulțumiți de modul în care au fost tratați de familia Huniazilor, ar fi dăltuit pe fundul fântânii cuvintele „Apă ai, dar inimă nu". Inscripția în arabă poate fi văzută în prezent pe unul dintre contraforții capelei, deasupra fântânii. Istoricul Mihail Guboglu a tradus-o astfel: „Cel ce-a scris-o este Hassan, prizonier la ghiauri, în cetatea de lângă biserică".

Legenda fântânii săpate în stânca pe care a fost clădit castelul medieval a devenit foarte populară din anii 1980, odată cu apariția volumului „Povestiri istorice pentru copii, școlari, șoimii patriei și pionieri", semnat de Dumitru Almaș, în 1982. Acesta amintea de promisiunea făcută, din milă, de soția lui Iancu de Hunedoara turcilor, în schimbul săpării fântânii.

„Când prizonierii s-au înfățișat cu cel dintâi pocal de apă din acea fântână, s-a nimerit să fie în castel și Iancu Corvin. I-a plăcut mult apa: rece, cristalină. Amintindu-și făgăduiala, soția voievodului s-a rugat: «Să-i iertăm, măria ta, ne-au dat apă în castel». Iancu însă nu s-a înduplecat... «Soția ta, voievoade, ne-a făgăduit libertatea dacă săpăm fântână în stâncă și aducem apa în castel», a lămurit altul dintre prizonierii turci. «Ai făgăduit tu asta?», și-a întrebat voievodul soția. «Da», a răspuns doamna. «Atunci să fie slobozi! Făgăduiala dată e datorie curată. Și, acolo unde veți merge, spuneți că stăpânul Castelului Hunedoara are și apă în castel și milă omenească în inimă»", nota povestitorul.

Povestea fântânii a circulat și în perioada interbelică, fiind redată adesea în reportajele dedicate Castelului Corvinilor.

„Că în Evul Mediu, fără mașini, muncitorii făceau eforturi fizice supranaturale este un fapt cunoscut. E foarte semnificativă legenda care s-a născut în jurul fântânii. În castel lipsea apa. Plictisindu-se de anevoioasa aprovizionare cu putini, aduse pe spinarea măgarilor, seniorul Ioan voia să aibă cu orice preț o fântână. Acest lucru părea o imposibilitate, căci toate încercările de a sonda solul stâncos au dat greș. În timpul acela, în beciul închisorii sufereau trei turci tineri, aduși în sclavie. Aceștia s-au angajat ca, în schimbul libertății, să stoarcă apă din piatră. Cincisprezece ani au săpat turcii și unul singur a apucat ziua când, la 25 de metri profunzime, din burta stâncii de granit a izvorât apa. După ce i-a fost redată libertatea, sclavul i-ar fi zis seniorului: «Mărite domn, apă ai, dar n-ai inimă...». Această fântână se vede sub un portic. Privind în ea, te cuprinde amețeala. Pe o piatră de colț a porticului e gravată o inscripție turcească. Poate un nume, poate un citat din Coran", relata Fr. Stankovich, în reportajul „Corvinii și Castelul din Hunedoara", publicat în ianuarie 1935.

O poveste despre fântână este spusă de vechii angajați ai Castelului Corvinilor, din anii 1990, care susțin că, la acea vreme, nu exista apă pe fundul acesteia, însă era plină de monede.

Un localnic a încercat să coboare cu ajutorul unei frânghii în fântână, dar sfoara din cânepă s-a rupt, iar omul s-a prăbușit și a murit, a relatat o fostă angajată a Castelului Corvinilor. O altă legendă care circulă pe seama Castelului Corvinilor, dar mai puțin plauzibilă, este cea a unui tunel subteran care îl leagă de Cetatea Devei. Acest tunel nu a fost descoperit însă niciodată.

Potrivit istoricilor, fântâna Castelului Corvinilor a avut un rol strategic în componența edificiului. Datorită ei, castelul devenise o fortăreață de necucerit, pentru că apărătorii lui puteau rezista asediului, având apă.

„Chiar dacă cetatea era împresurată ca într-un clește de către dușman, locuitorii ei nu sufereau din pricina lipsei de apă, deoarece acesta nu putea astupa fântâna sau abate apa", relata Joseph Adalbert Krickel, un inginer vienez care a vizitat Hunedoara în 1828.