• Tweet

Înconjurat de blocuri părăsite, fabrici ruginite și buruieni care cresc printre crăpăturile asfaltului, Lacul Morii are o poveste mai întunecată decât apa sa neagră lasă să se vadă. Construit în anii '80 pe locul unui fost cimitir și al unei biserici vechi, demolate fără ceremonie, lacul sinistru a devenit un focar de legende urbane.

Localnicii din Crângași și Giulești șoptesc despre umbre care se mișcă noaptea, despre voci care răzbăteau din adâncuri și despre oase care apar uneori pe mal, doar pentru a dispărea înainte să fie atinse. Se spune că pământul sfânt al cimitirului n-a iertat niciodată profanarea, iar lacul e mai mult decât apă - e o poartă către ceva ce nu aparține lumii viilor.

Andrei și Doru, doi adolescenți de 16 ani din cartier, nu dădeau crezare poveștilor. Pentru ei, basmele despre spirite și blesteme erau doar o modalitate de a ține tinerii departe de lac. Erau obișnuiți cu betoanele orașului, cu jocurile video și cu glumele despre „fantomele" pe care le inventau vecinii.

Într-o dimineață de octombrie, când ceața învăluia Bucureștiul ca un giulgiu, cei doi au decis să înfrunte mitul. Aerul era greu, cu un miros de fier vechi, frunze putrezite și o notă subtilă, dar persistentă, de pământ proaspăt săpat. Era genul de dimineață care îți dădea fiori, dar pentru Andrei și Doru, era o provocare.

- Dacă nu mergem acum, o să zică toți că ne-am speriat, a spus Doru, cu un rânjet care ascundea o urmă de neliniște. Andrei, mai tăcut, dar mânat de o curiozitate morbidă, a încuviințat. Aveau lanterne ieftine, care pâlpâiau deja, un rucsac cu o sticlă de apă și câteva pachete de biscuiți, plus o hartă veche, găsită în podul apartamentului bunicii lui Doru. Harta, îngălbenită și pătată de mucegai, marca Lacul Morii cu un X roșu. Sub el, cu cerneală tremurată, scria: „Nu tulbura apa."

Drumul spre lac trecea printr-o zonă părăsită, unde asfaltul era spart, iar buruienile uscate păreau să ascundă urme de pași vechi. În depărtare, schelăria ruginită a unei foste fabrici gemea în vânt, ca un cor al morților. Malul lacului era mocirlos, presărat cu gunoaie - sticle sparte, pungi sfâșiate și ciudat, o cruce mică de lemn, pe jumătate îngropată în noroi, cu un nume șters de ploi. Apa era neagră, ca o smoală lichidă și nu reflecta cerul cenușiu. La marginea ei, o barcă veche, cu vopseaua cojită, era legată de un stâlp de beton crăpat. Funia era udă, rece ca gheața și părea să pulseze slab, ca un cordon ombilical al lacului.

- Cine a lăsat barca asta aici? a murmurat Andrei, scrutând ceața. Doru a ridicat din umeri, dar când a atins funia, a tresărit, retrăgându-și mâna ca ars.

- E... vie, a spus el, dar a râs nervos, ca să alunge gândul. Au urcat în barcă, scândurile scârțâind sub greutatea lor ca un geamăt prelung. Fiecare lovitură de vâsle trimitea unde pe suprafața apei, dar lacul părea să le înghită, refuzând să fie deranjat.

Ceața i-a învăluit treptat, până când malul a dispărut. Erau singuri, plutind într-un vid alb, cu doar sunetul vâslelor și al respirațiilor lor. Liniștea era apăsătoare, ca o mână invizibilă strângându-le pieptul. Apoi, un sunet a spart tăcerea - un scâncet slab, ca al unui copil pierdut, amestecat cu un murmur ritmic, ca o litanie rostită pe jumătate. Andrei a încremenit, vâsla oprindu-se.

- Ce-a fost asta? a șoptit el. Doru n-a răspuns, dar ochii lui scormoneau ceața. Murmurul a devenit mai clar, ca o rugăciune veche, rostită de zeci de voci suprapuse, venind din apă. Apa a început să se miște singură, formând cercuri mici, ca și cum ceva urca din adâncuri, trezit de prezența lor. Atunci au văzut-o.

Din mijlocul lacului, o siluetă s-a ridicat lent, ca o marionetă trasă de fire nevăzute. Întâi a apărut capul, cu păr lung, negru, lipit de o mască albă, crăpată, care acoperea fața. Masca era lipsită de trăsături, cu doar două găuri negre în locul ochilor, ca niște portaluri spre un vid. Apa curgea de pe umerii ei, dezvăluind o rochie sfâșiată, mâncată de timp, care părea să ascundă o formă ce nu era pe deplin umană. Sub masca fisurată, gâtul era vizibil - o piele cenușie, translucidă, cu vene groase, verzui, care pulsau lent, ca un ceas al morții.

Creatura nu părea vie, dar nici moartă. Respira - dacă se putea numi așa. Fiecare inspirație scotea un sunet hârâit, ca oasele frecate unele de altele. Andrei a simțit un gust acru în gură, ca și cum frica i se scurgea din măruntaie. Doru a scăpat vâsla, care a alunecat în apă fără zgomot, de parcă lacul o devorase.

- Ce... ce e aia? a bâiguit el, vocea frântă.

Creatura a înclinat capul, ca și cum le asculta bătăile inimii. Masca s-a crăpat și mai mult, dezvăluind o gură cusută cu sârmă ruginită, groasă. Din cusături picura un lichid negru, vâscos, care se amesteca cu apa lacului, formând pete uleioase. O mână a ieșit din apă, atingând marginea bărcii. Degetele erau lungi, osoase, cu unghii negre, crăpate, care zgâriau lemnul cu un scrâșnet ce le-a zguduit oasele. Barca s-a înclinat, iar apa din jur a început să clocotească, aruncând bule care miroseau a pământ de cimitir.

- Trebuie să plecăm! a strigat Andrei, dar mâinile îi tremurau atât de tare încât nu putea apuca vâsla rămasă. Creatura a început să se urce în barcă, mișcările ei lente, dar implacabile. Masca s-a desprins pe o parte, dezvăluind o falcă dezgolită, cu dinți sparți și o gură întredeschisă, din care ieșea un fum negru, subțire, ca o șoaptă vie. Mirosul era insuportabil - mucegai, sânge și ceva ce amintea de tămâia arsă în biserica demolată cu decenii în urmă. Și atunci, a vorbit.

Vocea nu venea din gura ei. Răzbătea din apă, din ceață, din pământul de sub lac - un cor de șoapte, ca un psalm blestemat, rostit de sufletele cimitirului profanat. Unele voci plângeau, altele rânjeau, altele implorau iertare. „Ați venit... pământul vă cere înapoi..."

Cuvintele au lovit ca un ciocan invizibil, smulgându-le băieților orice urmă de curaj. Doru a început să murmure o rugăciune, dar cuvintele i se topeau în gât. Andrei a încercat să se ridice, dar o greutate invizibilă i-a apăsat umerii, ca și cum mâinile cimitirului îl trăgeau în jos. Creatura era acum deasupra lor, atât de aproape încât simțeau frigul emanat de pielea ei moartă. Apa clocotea, aruncând fragmente de oase mici, albite, care pluteau ca niște avertismente.

Barca s-a răsturnat cu un trosnet, aruncându-i în apa rece ca gheața. Sub suprafață, lacul nu era doar apă - era gros, cleios, ca un sirop negru care le lipea hainele de piele și le trăgea membrele în jos. Andrei a deschis ochii, disperat să găsească lumina, dar ce a văzut l-a făcut să-și dorească să orbească. În adâncuri pluteau zeci de siluete - tineri, bătrâni, copii, toți cu ochii deschiși, fețele schimonosite de o groază eternă. Printre ei, cruci sparte și fragmente de vitralii, resturi ale bisericii scufundate, străluceau slab în întuneric. O păpușă fără ochi, cu chipul sfâșiat, plutea în cercuri, ca un vestitor al morții.

Deasupra, ceața s-a risipit odată cu soarele palid al dimineții. Lacul Morii era liniștit, ca o oglindă perfectă. Barca plutea răsturnată, goală. Pe suprafața apei, o mască albă, crăpată, se legăna ușor, învârtindu-se în cercuri. Sub ea, în adâncuri, două noi siluete se alăturaseră celorlalte, ochii lor larg deschiși, prinși pentru totdeauna în strânsoarea cimitirului scufundat.

În cartier, dispariția băieților a fost pusă pe seama unei fugi de acasă. Harta din podul bunicii lui Doru a dispărut, iar podul a ars într-un incendiu ciudat, fără fum.

Uneori, o cruce mică sau o mască albă apare pe mal, doar pentru a se topi în noroi înainte ca cineva să o atingă. În nopți fără lună, când orașul tace, lacul cântă - un murmur de litanie, fredonat de o voce care nu e nici vie, nici moartă, chemând noi suflete să plătească datoria pământului profanat.

Un text după "Legende Urbane"