• Tweet

Termocentrala Paroşeni, din Valea Jiului, a rămas, în prezent, singura uzină producătoare de energie electrică alimentată cu huilă provenită de la minele Văii Jiului.

În anii ´50, termocentrala plănuită de Institutul de Studii şi Proiectări Energetice din Ministerul Energiei, după un proiect al unui institut (TEP) din Moscova era prezentată ca una dintre marile realizări ale regimului comunist, în cadrul „Planului de electrificare de 10 ani" (1951-1960).

Complexul a fost proiectat pentru a ajunge la o putere instalată de 300 MW, prin care putea asigura energia pentru minele de cărbune din Valea Jiului, pentru combinatele metalurgice din Hunedoara şi Oţelu Roşu, pentru zona petrolieră a Olteniei, dar şi termoficarea şi electrificarea oraşelor Văii Jiului, aflate la acea vreme în expansiune. În anii următori, au fost construite linii electrice aeriene (LEA) pentru racordarea la Sistemul Energetic Naţional, prin intermediul legăturilor cu termocentrala, a zonei de nord a Olteniei şi a Banatului.

Documente secrete care ofereau informaţii detaliate despre construcţia termocentralei din Valea Jiului, în anii ´50, au fost păstrate în arhivele digitalizate ale Agenţiei Centrale de Informaţii (CIA) a Statelor Unite ale Americii.

Lucrările, arătau rapoartele spionilor americani, au început în 1952 şi erau conduse de Grupul de şantiere Petroşani. Grupul înfiinţat pentru construcţia termocentralei primise un nume „fals", arăta CIA, pentru a distrage atenţia de la proiectele secrete derulate în Paroşeni. De asemenea, ocupa o suprafaţă de 5 - 6 kilometri, bine păzită, între Vulcan şi Lupeni, pe care o transformase într-un şantier uriaş.

„Între 1952 şi 1955, Grupul de Şantiere Petroşani a angajat peste 2.000 de oameni. De atunci numărul lor s-a mai redus la jumătate. Aproape 90 la sută dintre muncitorii necalificaţi proveneau din batalioanele de muncă ale Direcţiei Generale a Serviciului Muncii (DGSM) din România (n.red. românii care nu prezentau încredere pentru regimul comunist şi nu aveau origine socială „sănătoasă", provenind din familii de deţinuţi politic, de militari care au luptat împotriva URSS, de chiaburi, preoţi, doctori, profesori, studenţi care trebuiau oprimaţi). Proiectul uzinei termoelectrice a început în 1952, a fost pus în funcţiune în 1956 şi va fi finalizat în 1961. Întreaga suprafaţă este înconjurată de garduri înalte de doi metri, cu trei straturi de sârmă ghimpată", arăta o nouă informativă a CIA, din decembrie 1959.

Forţele de ordine înarmate controlau activitatea din zonă. „Securitatea a reuşit să prevină toate încercările de dezordine şi greve din regiune, dar acest lucru a putut fi făcut doar cu multă brutalitate", informa o altă notă secretă a CIA, din 1954. Grupul de Şantiere Petroşani a mai construit în anii ´50 în Valea Jiului, trei staţii electrice la Preparaţia Lupeni, Preparaţia Petrila şi la Bărbăteni.

„Termocentrala este deservită de reţeaua de cale ferată şi de o staţie feroviară specială. Turbinele staţiei au fost furnizate de la combinatul Krivoirog. Alte echipamente au fost aduse din Uniunea Sovietică. Cinci - şase specialişti sovietici locuiesc în Petroşani şi supervizează construcţia şi instalarea echipamentelor", notau autorii raportului CIA.

În perioada 1956 - 1959 au fost date în funcţiune primele trei generatoare, fiecare cu o capacitate de 50 MW/h, iar în perioada 1962-1964, a fost finalizată a doua etapă de construcţie a termocentralei, formată dintr-un bloc de 150 MW. De la începutul anilor ´80, termocentrala a asigurat energia termică în localităţile Lupeni, Vulcan, Aninoasa şi Petroşani.

În 2009, cele trei generatoare de 50 MW date în folosinţă în anii ´50 au fost casate, datorită duratei lor de viaţă depăşite. În ultimii ani, centrala din Paroşeni a funcţionat cu un singur grup energetic de 176 MW. Termocentrala utilizează cărbune de la minele din Valea Jiului pentru funcţionare, iar sursa principală de apă este râul Jiul de Vest.

De la construcţia termocentralei Paroşeni, insuficienţa apei a fost una dintre problemele semnalate în funcţionarea acesteia. Chiar şi notele secrete ale CIA menţionau acest fapt. La începutul anilor ´90, Guvernul României a aprobat construcţia Amenajării hidrotehnice Baleia, aflată în amonte de termocentrală, pentru a asigura apa necesară funcţionării acesteia. Investiţia a fost realizată parţial, însă lucrările, care vizau construcţia unui baraj uriaş, au fost oprite la sfârşitul anilor 2000 din cauza insuficienţei finanţării alocate de Guvern. Construcţia barajului nu a mai fost reluată, în anii următori, iar în prezent potrivit directorului Termocentralei Paroşeni, Doru Vişan, deşi peste 60 la sută din proiectul amenajării hidrografice Baleia este realizat, el şi-a pierdut scopul pentru care a fost proiectat în anii ´90.

Clădirea principală a Termocentralei avea lăţimea de 67 de metri, lungimea de 90 de metri pe o latură şi de 120 de metri pe altă latură. „Construcţia nu este deocamdată completă, urmând să fie extinsă pe măsura instalării motoarelor auxiliare şi a boilerelor", informa un raport al CIA din 1960.

Potrivit autorilor raportului secret, la sfârşitul anilor ´50, Termocentrala Paroşeni era organizată astfel:

1. Sala maşinilor, cu o înălţime de 30 de metri, o lungime de aproximativ 120 de metri şi o lăţime de 22 de metri. Conţinea trei turbine.

2 Sala cazanelor, cu o înălţime de 45 de metri şi o lungime de 90 de metri. Conţinea trei boilere, fiecare având o suprafaţă de 20 pe 25 de metri şi o înălţime de circa 30 de metri. Boilerele erau alimentate fie cu cărbune, fie cu păcură, şi, din 1958, cu metan, de asemenea.

3 Uzina de condensare, localizată între Sala maşinilor şi Sala cazanelor, ocupa trei etaje. Unul dintre spaţii era al Serviciului Interne, care genera putere pentru necesităţile proprii ale termocentralei.

4 Buncărul de cărbune, anexat Sălii cazanelor, conţine buncăre de beton armat şi instalaţii de măcinare.

La Paroşeni au fost construite turnuri speciale (cicloane) pentru cernerea cărbunelui. „Huila este de calitate inferioară şi conţine 30 - 40 la sută pulbere. Din turnuri, praful de cărbune este transportat pe benzi într-un lac artificial pentru depunerea cenuşii, aflat în apropierea staţiei terminale a termocentralei", informa o notă a CIA.

Complexul energetic cuprindea o casă a ventilatoarelor în care era condus gazul provenit de la cărbune. Fiecare boiler avea două două mari ventilatoare pentru transferul gazelor într-un depozit, cu o înălţime de 120 de metri şi un diametru de 12 - 13 metri. „Casa ventilatoarelor ocupa o clădire de cărămidă roşie de zece metri lăţime, 100 de metri lungime şi 13 metri înălţime", informa o notă secretă a CIA.

O altă clădire a termocentralei conţinea reţeaua de instalaţii electrice (periferice) şi transformatoare. O turbină, un boiler şi două ventilatoare reprezentau un generator numit „Grup". „Curentul de 10.000 de volţi generat de fiecare astfel de unitate, trecea prin câteva instalaţii periferice, fiind apoi direcţionat către staţiile de transformare. Una dintre staţii dezvoltă curentul la 35 kv, alta la 110 kv. Din staţiile de transformare, curentul ajungea în cablurile de înaltă tensiune pentru transmisie.

Complexul mai cuprindea o secţie electrică, localizată într-o clădire cu două etaje, numită Camera de Comandă. Într-o altă clădire se afla staţia de epurare, unde apa era purificată înainte de fi pompată în boilere. Două rezervoare subterane, fiecare cu o capacitate de 1.000 de metri cubi, erau folosite pentru depozitarea păcurii provenite de la Rovinari şi Ţicleni, adusă pe calea ferată. Gazul metan era transportat la termocentrală de la Rovinari. Un depozit de materiale mărunte, un atelier mecanic, un bazin de absorbţie, o staţie de concasare şi alte construcţii se adăugau clădirilor principale ale Termocentralei Paroşeni.