• Tweet

Recent, cazul unui pacientul oncologic a făcut titluri de presă după suspendarea, pe 11 septembrie, a unui dosar de ordonanță președințială la Curtea de Apel București. Evenimentul a stârnit reacția publică a ministrului Justiției, cu apelul ca urgențele reale să nu fie blocate de proteste.

În paralel, Consiliul Superior al Magistraturii a pus degetul pe rană: instanțele nu pot substitui statul în garantarea accesului la tratamente vitale și nu ar trebui transformate în ultima supapă pentru a corecta întârzieri administrative și bugetare. Mesajul CSM, formulat în contextul exact al acestor cauze, cere politici coerente și un mecanism de decontare care să nu umilească pacienții.

În 2021, tratamentul necesar pacientului nu era autorizat pentru administrare gratuită în România, dar o hotărâre judecătorească i-a deschis accesul la terapia gratuită. Ca efect direct, din 2022 și până în prezent boala s-a aflat în remisie completă. În iulie 2025 medicul a prescris continuarea tratamentului; totuși, în 2025 autoritățile au întrerupt terapia, deși o altă hotărâre din același an obligase deja declanșarea procedurii de autorizare pentru includerea medicamentului.

La 28 iulie 2025 pacientul s-a adresat din nou Curții de Apel. Toate instituțiile pârâte - Guvernul, Ministerul Sănătății, CNAS, ANMDMR - au cerut respingerea. Pe 11 septembrie, judecata s-a suspendat, pe fondul protestului din justiție, însă pe 17 septembrie 2025, instanța a admis cererea și a dispus continuarea tratamentului. Pârâții (instituțiile statului) au declarat recurs.

În plan mai larg, la nivelul curților de apel au fost identificate 2.405 cauze similare pe ordonanță președințială, dintre care 38,5% (1.292) admise - dovada că nu vorbim despre excepții anecdotice, ci despre un fenomen alimentat de un mecanism executiv disfuncțional.

Documentele din dosar arată fără echivoc că, în 18 august 2021, Curtea de Apel București a respins toate excepțiile de inadmisibilitate și lipsă a calității procesuale pasive și a dispus: „Obligă pârâţii să-i asigure reclamantului medicamentul PEMBROLIZUMAB (KEYTRUDA), pe bază de prescripţie medicală, în regim de compensare 100% (fără contribuţie personală), până la soluţionarea dosarului... Executorie. Cu drept de recurs în 5 zile." Aceasta este fotografia originară a raportului pacient-stat: când autoritățile nu livrează la timp, judecătorul asigură provizoriu ceea ce viața cere imediat.

Pe 26 iulie 2024, Curtea de Apel a refuzat tentația periculoasă de a „scrie" ea însăși lista de medicamente, dar a dat remediul corect: ANMDMR e obligată să inițieze din oficiu evaluarea HTA pentru a decide includerea sau neincluderea Keytruda la indicația pentru care pacientul are nevoie, adică adenocarcinom gastric, cu regim de compensare 100%. E o obligație de diligență, nu de rezultat - dar exact această mișcare ar fi trebuit să fie automată într-un stat care își cunoaște responsabilitățile. Dispozitivul hotărârii: „Obligă ANMDMR să inițieze, din oficiu, procedura de evaluare... în vederea includerii sau neincluderii."

În vara lui 2025, tratamentul este din nou în pericol: deși pacientul se află în remisie completă datorită terapiei, autoritățile întrerup finanțarea. Cererea de ordonanță președințială din 28 iulie 2025 readuce cauza în fața Curții de Apel, iar instituțiile statului - toate - se opun din nou. Pe 17 septembrie 2025, instanța admite cererea și obligă pârâții să asigure, în regim de compensare 100% și fără contribuție personală, combinația prescrisă - Pembrolizumab + Vit. B1, B6 + sulfat de magneziu + Vit. B12 - „până la soluționarea definitivă" a dosarului de fond, cu executare fără somație. Textul hotărârii reia testul art. 997 CPC: aparența dreptului, urgența, vremelnicia și neprejudecarea fondului. Aici, urgența este dovedită chiar de istoricul medical: sub acest tratament, boala a intrat în remisie completă - iar întreruperea devine un risc ireparabil.

În aceeași săptămână în care un complet de la Curtea de Apel a amânat un dosar de OP pe fondul protestelor, alt complet din aceeași instanță a judecat o cauză similară - non-uniformitatea explicată în mesajele publice a alimentat emoție și polemică. Dar ceea ce lipsește din reacțiile guvernamentale este asumarea faptului că aceeași administrație a contestat, pas cu pas, hotărârile care au asigurat provizoriu tratamentul pentru pacientul de față; inclusiv soluția din 17 septembrie 2025 a fost atacată cu recurs de Guvern, MS, CNAS și ANMDMR. Dincolo de retorică, justiția a făcut în câteva rânduri ceea ce executivul a întârziat ani - iar cifrele naționale privind OP-urile pentru tratamente indică un fenomen, nu o excepție.

Hotărârea din 2021 arată că OP este un instrument provizoriu menit să prevină prejudicii ireparabile, nu o cale de a rescrie politicile de sănătate. Hotărârea din 2024 trasează corect separația competențelor: instanța nu substituie evaluarea științifică, dar obligă autoritatea tehnică să o pornească atunci când pasivitatea administrativă riscă viața unui pacient. Hotărârea din 2025 confirmă că, atunci când un tratament a adus remisie completă, întreruperea lui din motive birocratice contrazice finalitatea legii - motiv pentru care instanța intervine, punctual și temporar, până la soluția pe fond. Toate trei sunt, în esență, lecții de stat de drept: judecătorul nu legiferează și nu negociază prețuri, însă protejează imediat drepturile fundamentale atunci când administrația întârzie.

Comunicatul CSM din 11 septembrie nu acuză judecătorii și nici nu absolvă decidenții politici; dimpotrivă, fixează responsabilitatea acolo unde trebuie: la executiv și legislativ, pentru reguli clare, finanțare predictibilă și decontare care să nu umilească pacienții. În lipsa acestor pârghii, instanțele devin inevitabil locul unde se repară ce nu se face la timp în ministere și agenții. Cazul acestui pacient o arată limpede: justiția i-a asigurat tratamentul când statul a întârziat, iar statul a ales să conteste hotărârile care i-au salvat viața. Adevărul din spatele poveștii nu este un conflict între puteri, ci absența unei puteri - cea executivă - exact acolo unde viața depinde de proceduri făcute la timp.

Astăzi, pacientul își continuă terapia în baza unei hotărâri executorii, până la decizia definitivă pe fond. Între timp, toate autoritățile pârâte au declarat recurs - un nou paravan procedural între un om și tratamentul lui. Dincolo de zgomotul politic, rămâne cronologia rece: 2021 - acces provizoriu la terapie; 2024 - obligație pentru ANMDMR de a porni evaluarea; 2025 - continuarea tratamentului dispusă din nou pe OP. Dacă guvernarea va transforma, în sfârșit, aceste lecții în reguli funcționale, atunci instanțele vor redeveni ceea ce trebuie să fie în astfel de cauze: ultima soluție, nu singura.