• Tweet

Eu, un amărât de analist, am fost în stare să semnalez, nu prin speculaţii, ci prin informaţii, că există un plan al Moscovei de destabilizare a Republicii Moldova. Am scris acest lucru într-o dimineaţă. Şi ce să vezi? După-amiază a fost declanşată criză. O criză care nu s-a încheiat nici acum. S-a întâmplat la fel şi în ceea ce priveşte spaţiul Schengen.

Ieri am semnalat că Guvernul Cioloş umblă după cai verzi pe pereţi, solicitând includerea României în zona de liberă circulaţie, chiar în timp ce statele europene se pregătesc să suspende Schengen-ul. Iar azi a sosit şi ştirea oficială în acest sens. Întărit fiind de aceste prognoze corecte, îmi permit să lansez o tema nouă, vizând Republica Moldova. În ce măsură răspund autorităţile de la Bucureşti pentru ceea ce se întâmplă la Chişinău? Puţini sunt cei care au remarcat o întrebare lansată de reprezentaţii Germaniei, în legătură cu Republica Moldova. Berlinul este interesat să afle care este procentul de români din Republica Moldova. O întrebare cât se poate de corectă. La care încă nimeni nu a dat un răspuns precis. În Republica Moldova trăiesc multe etnii, cele mai numeroase fiind etnia română şi etnia rusă. Dar există şi extrem de multe familii mixte. Ele unde pot fi plasate? Întrebarea lansată de la Berlin, în subtext, mai cuprinde o întrebare. În definitiv, câţi dintre cetăţenii Republicii Moldova doresc unirea cu România?

La această întrebare există un răspuns generat de ultimele cercetări de piaţă. Maximum de unionişti au fost înregistraţi relativ recent. Procentul este sub 25%. Deci, atenţie! Doar un sfert din populaţia Republicii Moldova doreşte unirea cu România. Se ştie că nu poate exista o căsătorie fără consimţământul ambelor părţi. Ori, în acest caz, al ipotezei reunificării, până una-alta, nu există decât dorinţa noastră, a românilor de dincoace de Prut. Românii de dincolo de Prut, într-o proporţie de 75%, nu vor reunificarea. În schimb, sunt destui de mulţi cei care se gândesc la un cu totul şi cu totul alt proiect politic. Şi anume o altă unificare. A Moldovei. Crearea unei Moldova mari. Care să includă Basarabia, Moldova românească şi Transnistria. Partizanii unui asemenea proiect pot fi identificaţi şi la Chişinău şi la Tiraspol şi la Moscova şi la Bucureşti. Din păcate, nu se ştie, pentru că nu a existat o cercetare de piaţă, câţi adepţi ai Moldovei mari există.
Am urmărit o serie de dispute pe marginea presiunilor de la Chişinău. Presiuni care, în mod cert, sunt dirijate de la Moscova. Într-un scop foarte precis. Acela de a readuce Republica Moldova în sfera de influenţă a Federaţiei Ruse şi de izola România, şi mai mult decât este izolată, în plan extern.

Un fost consilier pentru siguranţă naţională al ex-preşedintelui Traian Băsescu a afirmat, de pildă, că punerea în discuţie a temei reunificării Moldovei cu România redeschide, în mod obligatoriu, şi problema Ungariei mari. Adică a unirii Transilvaniei cu Ungaria. O asemenea teza mărturisesc că m-a şocat. Nu atât fiindcă ea vine în totală contradicţie cu realităţile istorice, cu faptul că, întotdeauna, etnicii români au fost majoritari în Transilvania. Chiar conform tuturor statisticilor maghiare. În aceste condiţii, cum ar putea să se discute, astăzi, la modul serios, despre o Ungarie mare? Aceasta este doar o temă predilectă a iredentiştilor de la Budapesta şi din Ardeal, precum şi a strategilor în geopolitică de la Moscova. Este un şantaj şi nimic mai mult. În aceste condiţii, cum este posibil ca o persoană care face politică la vârf, în Bucureşti, să gândească în acest fel şi să enunţe asemenea teze?

Iată că este posibil. Iar cazul Fota, nu este deloc singular. Ceea ce mă obligă să analizez o serie de responsabilităţi ale Bucureştiului legate de criza politică din Republica Moldova. Pentru că, indiferent ce ar fi uneltit Moscova, această criză politică profundă, însoţită, evident, şi de o criză economică şi socială, nu s-ar fi putut produce fără complicitatea autorităţilor române.

O complicitate care există atât prin acţiunile autorităţilor române, cât şi, mai ales, prin inacţiunile acestora. În ceea ce urmează, mă voi explica.
Anual, România acordă burse pentru 600 de studenţi din Republica Moldova. În zece ani, cifra despre care vorbim se ridică la 6000 de tineri. Este în tradiţia fostei şi actualei securităţi, fostei şi actualei securităţi a Federaţiei Ruse, dar şi a oricărei securităţi din lume, ca să încerce racolarea unui număr cât mai mare de tineri, profitând tocmai de faptul că, timp de mai mulţi ani, aceştia îşi fac studiile departe de ţara lor natală. Pot fi supravegheaţi atent. Pot fi racolaţi. Pot fi instruiţi. Pot fi antrenaţi. Pot fi verificaţi. Ar putea rata principalele două servicii de informaţii ale României o asemenea şansă? Cu certitudine, nu. În ceea ce priveşte Republica Moldova, oportunităţile sunt şi mai mari. De-a lungul ultimilor 25 de ani, un procent însemnat al celor care şi-au făcut studiile universitare în România, s-a regăsit în structurile de putere de la Chişinău. În Parlament. În diferitele Guverne. În Primarii. În structurile militare şi judecătoreşti. Şi chiar în compoziţia serviciilor secrete de la Chişinău. Am fi naivi să ne imaginăm că doar Federaţia Rusă are agenţi disimulaţi la nivelul conducerii politice şi administrative din Republica Moldova. Ori în serviciile secrete de acolo. Şi Bucureştiul are.

A existat chiar o competiţie pe această temă între SRI şi SIE. Din motive uneori diferite, alteori identice, ambele servicii au fost interesate să racoleze studenţi pentru a-i transforma în agenţi acoperiţi sau, în cel mai rău caz, în agenţi de influenţă. Ori dacă aşa stau lucrurile, şi aşa stau, suntem obligaţi să ne punem câteva întrebări. În condiţiile în care, după Moscova sau chiar înaintea Moscovei, Bucureştiul dispune de un număr semnificativ de agenţi la Chişinău, nu putem oare ajunge, în mod corect, la concluzia că situaţia de acolo a fost cunoscută în profunzime şi din timp? Şi că prognozele privind evoluţia evenimentelor către criza de acum erau perfect cunoscute, nu numai la Moscova, ci şi la Bucureşti?

Să continuăm cu seria întrebărilor. Este logic că serviciile secrete, chiar dacă în anumite privinţe lucrează, în mod autonom, după principiul stat în stat, şi-au îndeplinit obligaţia de a-i informa pe decidenţii politici asupra situaţiei de la Chişinău. Iar dacă aşa stau lucrurile, atunci ne putem întreba, pe bună dreptate, cum au acţionat decidenţii. Au făcut un minimum efort de a preveni declanşarea şi desfăşurarea unor evenimente dramatice în Republica Moldova? Da sau nu? I-au informat autorităţile statului român pe partenerii euro-atlantici despre realităţile de la Chişinău? Da sau nu? Şi dacă răspunsul este afirmativ, atunci mai merită să ne punem o întrebare. Cum se face că, informat fiind, Bruxelles-ul a optat pentru a semna parteneriatul cu Republica Moldova şi pentru a declanşa un proces la capătul căruia să se producă aderarea şi integrarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană? În paranteză fie spus, sunt numai trei state din blocul estic pentru care a existat un verdict pozitiv al Uniunii Europene. Iar primul pe lista este Republica Moldova.

Dacă admitem că serviciile secrete au ştiut, dacă admitem că au ştiut şi autorităţile de la Bucureşti şi dacă, în fine, admitem că au ştiut şi partenerii noştri euro-atlantici, atunci, înainte de a pune o întrebare finală, mai trebuie să admitem încă ceva. Şi anume că, prin cooperarea dintre serviciile secrete partenere din interiorul Uniunii Europene sau în relaţia cu omologii de la Washington este de presupus că şi pe această linie a existat o informare reciprocă.
Întrebarea cea mai grea care trebuie pusă este de ce în aceste condiţii, relaţiile oficiale cu Republica Moldova s-au desfăşurat ca şi când nimeni nu ar fi ştiut că acolo, sub acţiunea unor forţe interne şi sub acţiunea unor forţe externe, există un pericol iminent de colaps economic şi de destabilizare politică? Şi de disoluţie a statului. Sau s-a ştiut? Şi dacă cumva s-a ştiut, atunci politica statelor democratice faţă de Republica Moldova a fost de a dreptul criminală. La fel de criminală ca şi cea a Moscovei.

Şi ajungând la acest punct, nu am încotro şi revin, din nou, la serviciile noastre secrete. Şi la autorităţile statului nostru. Admiţând că aşa ar fi, cum sună ipoteza de mai sus, nici SRI ori SIE şi, cu atât mai puţin, Guvernul şi Preşedinţia nu ar avea dreptul, sub nicio formă, să-i sacrifice, cu bună ştiinţă, pe românii din Republica Moldova, unionişti sau neunionişti, pe altarul vreunui joc făcut la înalt nivel între Washington şi Moscova ori între Berlin şi Moscova. Dacă aşa s-a întâmplat, din nou, avem de-a face cu o politică criminală.

Dar dacă, totuşi, SRI şi SIE nu şi-au făcut datoria? Dacă în ciuda faptului că au primit bugete mari şi pentru a apăra interesele României în Republica Moldova ele au acţionat iresponsabil? Dacă au ştiut şi nu au raportat? Dacă şi-au protejat ofiţerii acoperiţi care au dobândit, pe cai nu tocmai cinstite, înalte demnităţi la Chişinău şi averi colosale? Dacă există o reţea paralelă transnaţională cu structurile statului de drept? Cum s-ar putea explica faptul că foşti colegi de facultate la Iaşi, care au stat chiar în aceleaşi camere şi care au fost racolaţi de cele două servicii secrete, au ajuns cei mai puternici oameni de la Chişinău, uneori parteneri şi alteori rivali? Nu cumva există un război tăcut între SRI şi SIE, care se poartă, nu numai pe teritoriul României, ci şi în Republica Moldova?

Avem dreptul să ne punem toate aceste întrebări? Sigur că avem. Avem chiar obligaţia. Şi această obligaţie o au şi autorităţile române. În frunte cu preşedintele Klaus Iohannis. Sunt convins că o analiză la sânge, din această perspectivă, a activităţii celor două servicii secrete este necesară şi utilă. Şi poate, cu această ocazie, se va discuta şi despre teribila anomalie prin care s-a ajuns în situaţia unică între statele civilizate ca spionajul extern să aibă un buget de şase ori mai mic decât spionajul intern. Poate că dacă s-ar fi întâmplat ca în Germania sau ca în Franţa, unde raportul este invers, am fi ştiut mai multe lucruri importante despre ceea ce se întâmplă în Republica Moldova.

Sorin Rosca Stanescu