• Tweet

La ce s-a aşteptat PNL atunci când a decis să-şi externalizeze candidatura la Primăria Generală a Capitalei, desemnându-l pe Marian Muntean? S-au aşteptat liberalii la reacţiile de o violenţă halucinantă ale unor vectori de opinie şi ale unor ONG-işti? Da sau nu? Şi dacă da, în ce cheie poate fi citită această opţiune, a treia, făcută la limită? Am promis şi mă ţin de cuvânt că, astăzi, mă voi referi, nu la vulnerabilităţile lui Marian Munteanu, ci la calităţile acestuia. La acele trăsături care îl pot face competitiv. Care l-ar putea scoate câştigător. Înainte, însă, este obligatoriu să mă refer la altceva. La scorul politic.

PNL a fost prea strâns legat în deciziile sale de Klaus Iohannis. Dar şi Klaus Iohannis de PNL. În această situaţie, greşelile oricăruia dintre aceşti parteneri politici s-au amplificat şi s-au proiectat reciproc. Şi Preşedinţia şi PNL s-au lipit, mult prea evident, de Guvernul Cioloş. Un Guvern de sacrificiu de la bun început. Un Guvern sac de box. Un Guvern încasator. Şi, în fine, un Guvern care, până la urmă, se dovedeşte a fi mai slab decât l-au vizualizat chiar şi cei mai sceptici analişti. De aceea, încă o dată, Preşedinţia şi PNL, mult prea evident şi mult prea strâns legaţi de Guvernul Cioloş, au de pierdut. În planul credibilităţii. Şi, evident, în plan electoral.

Rezultatul este că, după ce a dat un preşedinte, în loc ca PNL să stea pe val şi să ia tot, cu preşedinte cu tot, conform unei reguli universale, PNL cu preşedintele său şi preşedintele cu PNL-ul său au intrat într-un picaj din ce în ce mai accentuat. În acest moment, PNL nici nu poate să viseze la un scor politic la nivel naţional mai mare de 35%. Bucureştiul stând chiar mai slab. Iar în ceea ce priveşte candidatura la Primăria Generală a Capitalei, scorul lui Buşoi şi, apoi, scorul lui Orban s-a plasat, din motivele mai sus arătate, la jumătate. Adică, la 15%. Ce strategie ar putea adopta PNL pentru a răsturna cumva situaţia?

Analiştii politici, unii dintre cei mai cunoscuţi, dar şi aşa-zisele voci ale inconsistenţei şi controversatei noastre societăţi civile se întrec în a afirma că PNL merge la sinucidere politică prin nominalizarea lui Marian Munteanu. Cred că se cam grăbesc. Şi mă întreb, de ce? Cred că PNL a luat în calcul riscurile. Şi încearcă să le transforme în câştig. Şi, aici, intervine analiza, pe care am anunţat-o, asupra calităţilor lui Marian Munteanu.

Era evident că el va stârni o lună mai a patimilor. Patimi la fel de violente, la fel de dezlănţuite ca şi cele din iunie 1990. Că va fi declanşată o nouă Mineriadă. O Mineriadă fără mineri. Cam aceeaşi analişti care îl călcau, atunci, în picioare, pe Marian Munteanu, încercă să-l snopească şi acum. Cât despre ONG-uri, mi-e şi scârbă să vorbesc. Dar, totuşi, deschid o paranteză. Sunt mii de ONG-uri în România. Dintre acestea, câteva, eventual de ordinul zecilor, i-au bani de la Fundaţia Soroş, de la instituţiile guvernamentale sau de la instituţiile de forţă. Acestea sunt mereu, în ultimii ani, faimoasele voci ale societăţii civile. Cele care deturnează, de fapt, opinia publică. Cele care alterează, de fapt, voinţa reală a cetăţenilor. Şi închid paranteza.

Marian Munteanu este acuzat de către toţi adversarii mai vechi ai săi, precum şi de toţi adversarii PNL pentru fapte de o gravitate excepţională. Că este legionar sau simpatizat legionar. Că este anti-american, anti-occidental şi marcat de un naţionalism de tip extremist. Că este un fel de taliban creştin-ortodox. Nici unul dintre aceste păcate nu a fost, vreodată, dovedit. Şi, probabil, nici nu va putea fi. Sunt simple palavre. Dar care au scopul de a-l crucifica pe candidatul PNL. Pentru a nu mă pierde în explicaţii, mă voi referi la aşa-zisul legionarism al lui Marian Munteanu. Cine credeţi că a lansat această acuzaţie pentru prima dată? Ion Iliescu, urmat, imediat, de acoliţii de atunci ai acestuia. Ion Iliescu a explicat, cu subiect şi predicat, dar fără niciun fel de probă, atunci, în 1990, că fenomenul Piaţa Universităţii este, de fapt, un puci legionar. Iar această acuzaţie imbecilă a fost, fireşte, preluată şi amplificată de toate portavocile FSN-ului de atunci.

Multe dintre acestea au rămas şi astăzi prezenţe remarcabile în presă. Devenind veritabili vectori de opinie ai acestor ani. După care, urmează personajele care s-au lăsat intoxicate. Cum este, de pildă, prietenul Niels Schnecker . Miercuri, acesta, din Spania, lansează o informaţie bombă, pe care nu prea ştiu cine i-a livrat-o. Şi anume că, în 1994, Marian Munteanu, însoţit de unul sau doi prieteni şi îmbrăcat cu ie ţărănească, strânsă într-un brâu lat, a sărbătorit cu nişte veterani legionari asasinarea prim-ministrului României, I.C.Duca. Pe peronul gării din Predeal. Un calcul sumar dacă l-ar fi făcut domnul Niels Schnecker l-ar fi condus la concluzia că, în cea mai bună ipoteză posibilă, camarazii de cuib ai asasinilor lui I.C. Duca ar fi trebuit să aibă, în 1994, dacă mai trăiau, venerabila vârstă de 91 de ani. Această petrecere este de domeniul ştiinţifico-fantastică.

Nu mai insist. Niciuna dintre acuzaţii nu este dovedită. Nu este dovedită azi. La fel cum nu a fost dovedită nici atunci. Ceea ce înseamnă, nici mai mult, nici mai puţin decât că după ce acest val abject de insulte se va revarsa, în scopul de a-l îneca într-o mlaştină pe Marian Munteanu, se va produce şi refluxul. Detractarii săi vor fi siliţi să-şi înghită propria mizerie. Şi atunci, Marian Munteanu va fi victimizat. Şi aureolat chiar de asemenea atacuri abjecte. Ceea ce va transformă un aparent handicap într-un beneficiu.

În ce direcţie merge acest beneficiu? Marian Munteanu are capacitatea, tocmai fiindcă i se construieşte o falsă imagine de anti-atlantist şi anti-european, să-i atragă la vot pe cei mai mulţi dintre românii care, justificat sau nu, au început să aibă îndoieli serioase asupra bunelor intenţii ale partenerilor noştri euroatlantici. Cei care afirmă sau doar se gândesc că există riscul că România să fie transformată într-o colonie. Sau că a şi fost transformată. Fără să fie nevoit să se apere în faţa unor acuzaţii lipsite de argumente, Marian Munteanu va câştiga voturile acestora. Acuzat fiind de prea mult naţionalism, el va putea fi votat şi de acei români care se gândesc că iredentismul maghiar a atins cote care nu mai pot fi nici suportate, nici tolerate. Fiind taxat drept justiţiar şi candidat al unui partid care creditează, extrem de mult, DNA şi, în general, justiţia, în defavoarea celorlalte instituţii fundamentale ale statului, Marian Munteanu ar putea fi susţinut şi de acei bucureşteni care se simt în nesiguranţă ca urmare a proliferării corupţiei instituţionalizate.

Şi nu în ultimul rând, Marian Munteanu, blamat pentru ortodoxismul său, fără a fi nevoit să facă nimic pentru a se apăra, căci, în definitiv, este un creştin ortodox practicant - şi ce este rău în asta? - va obţine, nu numai sprijinul bisericii noastre, ci şi ale unei buni părţi din enoriaşi. În mod surprinzător, cea mai importantă calitate a lui Marian Munteanu este aceea că, suportând, cu bărbăţie, loviturile violente ale detractărilor săi, va primi voturile stângii. Va lua şi a şi început să ia voturi semnificative ale electoratului PSD. Este uluitor, nu? Şi benefic din punct de vedere liberal. Pentru că bazinul electoral al PSD în Bucureşti cel puţin, este mai mare decât bazinul PNL. Dar prin mesajul său civil, extrem de puternic, prin refuzul sistematic al lui Marian Munteanu de a se înrola politic, el va reuşi să-i scoată din casă şi să-i aducă la vot pe mulţi dintre bucureştenii care, astăzi, sunt hotărâţi să nu voteze. Fiind, din nou, scârbiţi de clasa politică.

Şi pe ce a mai mizat oare PNL? A mai mizat, cred eu, şi pe faptul că foarte mulţi dintre liberali şi un important segment al electoratului liberal a împărtăşit, în 1990, aceleaşi valori pe care le-a împărtăşit şi Marian Munteanu, care a întrupat spiritul Pieţii Universităţii. Iar aceştia şi familiile lor îl vor vota. Între timp, să nu uităm şi fostul FSN s-a rupt. Iar PD, apoi, PDL, s-a transformat într-o mişcare anti-Iliescu. Aşa că şi electoratul noilor liberali s-a cam despărţit de cei care l-au crucificat, în 1990, pe Marian Munteanu. Şi, iată cum, de la 15% cât a avut Buşoi, şi, apoi, Orban, există un spaţiu extrem de consistent de creştere. Dacă am sau nu dreptate, vom vedea. Dar nu azi-mâine. Ci atunci când vom vedea rezultatul votului.

Sorin Rosca Stanescu