• Tweet

Analiza de mai jos este generată de două împrejurări. De o provocare implicită. Şi de o provocare explicită. Prima vine din partea analistului Cozmin Guşă, care a făcut, duminică, în faţa unui Rareş Bogdan cam posomorât, o radiografie necruţătoare a situaţiei din PNL. Cea de-a doua vine din partea unui reputat sociolog, el însuşi analist politic, care a insistat, printr-un apel telefonic, să mă pronunţ, mai tranşant decât am făcut-o până acum, referitor la situaţia dreptei. Şi am să răspund celor două provocări. Pentru că PNL este pe muchie de cuţit. Şi riscă să piardă tot ce a acumulat bun în ultimii 25 de ani.

Că PNL se află în criză, presupun că nu se mai îndoieşte nimeni. Dovada cea mai simplă este incapacitatea liberalilor de a umple, instantaneu, vidul de putere lăsat de PSD, prin abandonarea majorităţii şi, implicit, a Executivului. Dar pentru a trata boala, ar trebui, în prealabil, să-i punem diagnosticul corect. Despre ce fel de criză vorbim? Este o criză de credibilitate? Este o criză de creştere? Este o criză generată de absenţa unor lideri proeminenţi? Sau, şi mai grav, este o criză în care a intrat bazinul electoral al dreptei, căreia partidului îi este cu neputinţă să-i pună capăt, prin utilizarea propriilor resurse? Şi întrebările, încă, ar mai putea continua.

Pe vremea când era în curs de pregătire cea mai îndrăzneaţă, dar şi cea mai riscantă operaţiune de chirurgie politică, unificarea dreptei prin fuziunea a două partide care mult timp s-au umplut de sânge reciproc, PNL - PDL, optimiştii, printre care m-am numărat, vorbeau despre Marele Partid Naţional Liberal. O construcţie a dreptei de natură a echilibra întreaga scenă politică, dominată, în urmă cu un an şi ceva, de o stânca monopolizată de PSD. Electoratul de dreapta fiind împărţit de mai multe partide, dintre care, cele mai importante, fiind, în ordine, PNL şi PDL. Operaţiunea de fuziune nu era simplă şi presupunea asumarea unor riscuri considerabile. Dar cei mai mulţi dintre noi am căzut de acord că merită să riscăm. Trofeul urma să fie câştigarea alegerilor prezidenţiale de către Klaus Iohannis şi lansarea, pentru prima dată în istoria recentă, a unui partid de dreapta care ar fi putut să obţină singur majoritatea în alegeri. Fără a mai fi nevoie de compromisuri cu vreun alt partid pentru a putea guverna. Şi, fără doar şi poate, implementarea, încă din 2015, a unor politici active de creştere, în ritm accelerat, a economiei, printr-o liberalizare accentuată a societăţii.

Odată riscul asumat, fuziunea a fost declanşată. Noul Partid Naţional Liberal a reuşit să câştige alegerile prezidenţiale şi, pentru prima dată în istorie, să ofere României un preşedinte. Din nefericire însă, cea de-a doua operaţie, care era încă şi mai importantă, a eşuat. Ce s-a întâmplat? Nu a mai avut PNL resurse interne pentru a continua, până la capăt, procesul de fuziune? Unde s-a împotmolit marele proiect? Explicaţia este, din păcate, tipic românească. Procesul de unificare a fost blocat din motive egoiste. Ţinând de rivalităţi. Rivalităţi şi uneori aprehensiuni manifestate atât între politicienii de la vârful organizaţiei, cât şi între cele două tabere politice fondatoare. Dorinţa de a cuceri sau de a menţine teritorii în interiorul PNL a fost împinsă până la nebunie.

În loc să se lupte cu stânga, în loc să se concentreze pentru a construi alături de preşedinte un proiect de ţară suficient de atrăgător pentru a cuceri electoratul dreptei, dar şi bazinul României tăcute, liderii liberali şi-au epuizat energiile, fie încercând să reziste pe poziţii, fie înfigându-şi unii altora cuţitele în spate. Cele două motoare ale unui partid aflat în curs de fuziune, între două formaţiuni mai mici, s-au desincronizat, şi-au încetinit turaţia şi au sfârşit, chiar, prin a se gripa. În acest moment şi în această situaţie ne găsim astăzi. Astăzi, când Cozmin Guşă, pe bună dreptate, atrage şi el atenţia că PNL nu poate continua cu o construcţie bicefală la vârf. Şi nici la bază. Şi, mai adaugă el, că deadline-ul pentru o schimbare majoră, care ar mai putea fi câştigătoare la alegerile din 2016, este luna decembrie a acestui an. Când niciunul dintre cei doi co-preşedinţi nu ar mai trebui să se afle la vârful conducerii PNL.

Galant din fire, domnul Cozmin Guşă sugerează că doamna Alina Gorghiu ar fi un excelent consilier politic al preşedintelui Klaus Iohannis, în timp ce, domnul Vasile Blaga şi-ar putea exploata experienţa şi virtuţiile organizatorice într-o viitoare calitate de secretar general al partidului. Aici intervine o prima cheie care, bine întoarsă, ar putea pune capăt crizei din PNL. Cine va fi succesorul sau succesoarea celor doi? Am observat că, în ultimii 15 ani, în fiecare partid există o tendinţă de tip sinucigaş. Ea poate fi definită prin blocarea valorilor. Odată şi odată va trebui să dezvolt această temă.

Este uluitor să constaţi, iar eu am făcut-o, câtă energie este consumată într-un partid politic pentru a nu le permite celor mai valoroşi membrii să acceadă la funcţiile superioare. Este o dictatură a mediocrităţii care sufocă întreaga clasă politică. Iar PNL nu a făcut excepţie. Dimpotrivă. Competiţia dintre foştii liberali şi foştii PDL-işti a obligat cele două jumătăţi să-şi strângă atât de mult rândurile încât ele au devenit site impenetrabile pentru oamenii politici valoroşi, care au fost lăsaţi să fiarbă în suc propriu la baza organizaţiilor.

Iar acest proces nenorocit s-a petrecut în condiţiile în care, mereu şi mereu, la nivel declarativ, liderii PNL anunţau că partidul se deschide ca o floare pentru a lasă teren liber competiţiei de valori. Astăzi, PNL este în ceasul al doisprezecelea. Ultimul partid istoric, ori învinge, ori dispare. Dar ca să învingă, în mod obligatoriu, trebuie să treacă prin fuziune. Prin fuziune şi prin decapitare. Şi asta trebuie să se întâmple, într-adevăr, până la sfârşitul acestui an. Cu orice risc!

Sorin Rosca Stanescu