Cum îmbogăţeşte Europa, crima organizată?

• Tweet

Nu s-a vorbit deloc sau aproape deloc despre o realitate stranie, legată de marele exod. Cum ajung ei în Europa? Cât plătesc şi cui plătesc pentru transport? Şi cât de inconştiente se dovedesc a fi statele Uniunii Europene?

Luând decizia dramatică de a-şi părăsi, poate pentru totdeauna, ţara lor, a moşilor şi strămoşilor lor, pentru a coloniza Europa, o familie, fie ea şi foarte sărmană, face, de la bun început, singurul lucru practic pe care şi-l poate permite. Îşi înstrăinează, contra unor sume modice de bani, tot ce i-a mai rămas întreg din avere. Evident, în condiţiile în care milioane de oameni îşi lichidează, aproape simultan, bunurile, contravaloarea acestora scade dramatic. De cele mai multe ori nenorociţii pe care îi vedem, astăzi, mărşăluind pe drumurile Spaţiului Schengen din Europa, şi-au vândut averea pentru a-şi putea plăti transportul către ţara sau ţările făgăduinţei.

După ce au fost jumuliţi de speculanţii din propria ţara, ei au fost, încă o dată, jefuiţi de către reţelele transfrontaliere presărate de-a lungul rutelor marelui exod. Experţii au făcut fel de fel de calcule din care reiese că sumele plătite de fiecare refugiat în parte variază între 500 şi 2000 de euro. În contrapartidă, refugiaţii au putut plăti costul transportului pe mare şi apoi pe cel al călăuzelor, care i-au preluat şi i-au trecut din mână în mână ca într-o veritabilă ştafetă.
Dar ce sunt cei mai mulţi dintre aceşti transportatori şi cele mai multe dintre aceste călăuze?

Sunt, pur şi simplu, reţele de crimă organizată, de tip transfrontalier. Se încadrează perfect acestei definiţii. Evident, banii obţinuţi de la sutele de mii şi, în viitor, de la milioanele de nenorociţi nu sunt fiscalizaţi de niciun stat şi nu fac altceva decât să alimenteze şi să îmbogăţească reţelele criminale. Reţele pe care, culmea, autorităţile din toate statele Uniunii Europene pretind că se luptă să le anihileze. Este în afară oricărei îndoieli că cel puţin o parte din aceste reţele sunt, în realitate, componente ale unor organizaţii teroriste sau finanţează asemenea organizaţii. Organizaţii teroriste pe care autorităţile tuturor statelor europene pretind că vor să le lichideze.

Ne găsim, aşadar, în prezenţa unui cerc vicios. Pe de o parte, luptăm împotriva reţelelor transfrontaliere de crimă organizată şi a reţelelor teroriste, iar, pe de altă parte, acceptăm liniştiţi ca acestea să se îmbogăţească pe seama inexplicabilei generozităţi a Germaniei, a Franţei, a Olandei şi a altor câteorva state puternic dezvoltate ale Uniunii Europene. Şi mai departe pe seama sacrificiului statelor sărace tratate de greii UE drept state periferice, nedemne nici de Spaţiu Schengen şi nici de un loc la adevărată masă festivă a bunăstării continentului.

Nu pot să nu îmi pun, având în vedere realităţile mai sus prezentate, o întrebare de logică formală. Oare de ce acceptă şi îşi asumă Uniunea Europeană această dublă realitate: jumulirea şi chiar jefuirea refugiaţilor, deposedaţi, mai întâi, de bunuri şi apoi de toţi banii agonisiţi şi îmbogăţirea simultană a reţelelor transfrontaliere de crimă organizată? De ce oare Uniunea Europeană, în generozitatea ei absolut debordantă, nu şi-a pus o problemă simplă? Ca statele UE să asigure, gratuit sau contracost, transportul refugiaţilor spre paradisul european. În felul acesta, fie refugiaţii ar putea să-şi înceapă o viaţa nouă, având un minim de rezerve financiare, fie câştigul ar putea fi marcat de Uniunea Europeană, fiind definitiv tăiate de la "porţie" reţele de crimă organizată. Ei bine, la această întrebare, eu unul, nu am găsit, până în prezent, niciun răspuns. La fel cum nu prea înţeleg cum se face că această temă nu este deloc dezbătută.

Aş fi încheiat aici aceste consideraţii dacă în urmă cu câteva minute nu aş fi citit un text şocant pe blogul lui Sorin Ovidiu Vîntu, care, poate nu ştiţi, dar atinge cote ameţitoare de audienţă. Sorin Ovidiu Vîntu ridică în slăvi cumsecădenia şi omenia românilor, sugerând că autorităţile ar trebui să ia decizia de a primi, în masă, valuri de populaţii, componente ale marelui exod. Din acest punct de vedere, nimic nou sub soare. Unii sunt preocupaţi de siguranţa naţională, alţii sunt copleşiţi de sentimente fireşti de natură umanitară. El face parte, de bună seamă, din cea de-a doua categorie. Numai că îşi permite să lanseze un raţionament care nu cred că este acceptabil.

Şi anume că, pe o parte, nu există niciun pericol real de a importa, astfel, terorismul la noi în ţară, din simplul considerent că redutabilul SRI, atât de bine specializat în a spiona proprii cetăţeni, va găsi, cum spune Vîntu, câteva microfoane în plus pentru a-i spiona şi a-i prinde pe terorişti. Să zicem că aşa stau lucrurile. Deşi eu unul mă îndoiesc. Dar Vîntu mai adaugă încă un raţionament, de asta dată, uluitor. Şi anume că, dacă refugiaţii vor săvârşi în România acte de terorism, răbdătorul, bravul şi viteazul popor român va fi capabil să se ridice, să-i lovească şi să-i stârpească pe vinovaţi. Ciudată perspectivă asupra unui neam, la numai douăzeci şi cinci de ani de săptămânile în care România a trăit, efectiv, sub teroare, fiind ucişi aproape o mie de compatrioţi şi fără ca teroriştii să fi fost vreodată prinşi. Şi, cu atât mai puţin, nimiciţi.

Sorin Rosca Stanescu