Cum închide justiția gura presei

• Tweet

Jurnaliștii s-au bucurat degeaba atunci când, în urma insistențelor UE, faimoasele articole 215 și 216 din Codul penal al României, care pedepseau - inclusiv cu pușcărie - insulta și calomnia au fost abrogate. Fiindcă de-atunci, delictele de presă au ajuns în instanțele civile, iar ziariștii au început să fie obligați, pe bandă rulantă, la plata unor daune morale exagerate și de cele mai multe ori nejustificate. În acest mod, alăturându-se unor politicieni cu bube-n cap și oligarhiei economice penale, judecătorii și-au adus prinosul la închiderea gurii presei, în special a celei scrise pe care au distrus-o.

Modul în care marea majoritate a judecătorilor judecă astăzi acțiunile în răspundere civilă delictuală, îndreptate împotriva jurnaliștilor, au ajuns să aducă atingere atât libertății de exprimare din această țară, cât și democrației în general, în cel mai antieuropean mod cu putință. Asta în ciuda faptului că recomandările comunitare sunt diametral opuse, pentru că jurnalistul nu trebuie pedepsit nici măcar atunci când a greșit, fără a manifesta rea-credință, ci trebuie chemat doar să repare prejudiciul cauzat, și numai dacă a cauzat eu asemenea prejudiciu.

Mai exact, ziaristul aduce atingere onoarei, reputației și intereselor unei persoane, iar aceasta îl cheamă în judecată în răspundere civilă delictuală. Numai că intimatul a avut la baza articolelor sale documente oficiale, declarații ale persoanelor implicate, precum și relatări ale altor mijloace mass-media - ce se pot constitui în dovezi -, pe care le-a interpretat într-un fel anume, publicându-și propriile judecăți de valoare. Din nefericire, judecătorul nu cântărește dacă jurnalistul a avut ori nu dreptate când a scris acel articol, dacă motivele sale sunt legitime, prin prisma profesiei pe care o exercită, ci doar dacă reclamantul a suferit prejudicii morale. De ce morale? Pentru că, astfel, reclamantul nu trebuie să plătească taxă de timbru. Așa se face că, exercitându-și profesia cu bună-credință, ziaristului (inclusiv publicației) i se cel despăgubiri de minimum jumătate de milion de lei, dacă nu chiar un milion ori mai mult, știut fiind faptul că judecătorul va reduce pretenția acestuia în mod proporțional. Adică, cu cât pretenția este mai mare, cu atât și dauna morală dispusă de judecător va fi mai mare. Ceea ce este nu numai o prostie, ci și o abordare de-a dreptul halucinantă. Pentru că presa nu va mai putea scrie nici măcar despre un criminal ori violator de profesie, dacă acesta se va vedea lezat în moralitatea sa de ziaristul cu pricina, care a îndrăznit să-i pomenească numele.

În atare situație, publicația se confruntă cu falimentul, iar jurnalistul, chemat în solidar - pedepsit pentru delictul de presă -, riscă să-i fie scoasă casa și bunurile mobile la licitație, ori să i se pună poprire pe venituri de către executorul judecătoresc, care mai încarcă și el nota cu circa 15-20% din valoarea sumei de recuperat, inclusiv TVA pe care o încasează statul. În acest mod, justiția contribuie nemijlocit la închiderea gurii atât a publicației, cât și a ziaristului care și-a permis să îmbrățișeze această nobilă profesie.

S-a ajuns până acolo unde - și aici facem referire la anumite instanțe din cadrul Tribunalului București - să fie acordate despăgubiri de mii de euro, fără ca reclamantul să se prezinte măcar la vreun termen de judecată, nefăcând nici cea mai mică dovadă că ar fi suferit măcar un minor prejudiciu. Ori ca aceeași instanță să dispună pedepsirea jurnalistului la plata a 10.000 de euro, iar ca pedeapsă complementară, publicarea de nouă ori a sentinței integrale în cele mai importante ziare. Demers care este de tot atâtea ori mai mare (nouă) decât sancțiunea principală. Ceea ce denotă, fără doar și poate, că jurnalistul și publicația respective au fost pedepsite pentru că și-au permis să scrie despre reclamant, și nu s-a căutat repararea niciunui prejudiciu adus acestuia.

În încheiere să mai spunem că pe mulți judecători - care încasează printre cele mai mari salarii din țară, ca să-și facă treaba decent și în limitele legii - îi doare fix în cot de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care atenționează justiția din țările comunitare: „Astfel, Curtea a decis că <<... prin stabilirea daunelor morale instanța nu trebuie să-l pedepsească pe cel reclamat (ziarist), ci numai să acorde despăgubiri sau să compenseze, în mod adecvat, prejudiciul moral suferit>>. Instanța <<... nu este liberă să stabilească orice sumă crede potrivită, întrucât, din perspectiva Convenției, trebuie să existe o relație de proporționalitate între acordarea despăgubirilor morale și gradul în care a fost lezată reputația>>. În situația în care <<... controlul judiciar exercitat în timpul judecării în fond și apel nu a oferit garanții adecvate și efective împotriva acordării unor despăgubiri disproporționate, obligarea ziaristului la plata despăgubirilor nu este necesară într-o societate democratică, deci trebuie înlăturată>> (Tolstoy Miloslavsky vs. Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord)".

De ce procedează judecătorii români așa cum criticăm în acest material? Lăsând la o parte nepăsarea și ignoranța, răzbunarea încrâncenată pe presă, diletantismul, relațiile de prietenie ale acestora cu mulți acuzatori, interesele obscure etc., menționăm doar lipsa de răspundere a judecătorilor pentru faptele comise, respectiv grava neglijență ori reaua-intenție. Care fapte ar trebui sancționate de Inspecția judiciară a CSM, însă această structură a fost creată tocmai pentru a acoperi erorile (cu intenție ori nu) ale unor asemenea magistrați, dând cu tifla atât democrației, populației și bunului simț, cât și reglementărilor, recomandărilor și directivelor europene.

Dan Coste